Aveam dreptate dintotdeauna: poţi să umbli prin lume nerecunoscut, pe stradă să te fluiere şoferii, mulţimea să te înghesuie la metrou, poliţia să te scruteze suspicioasă noaptea în parc, nebunul din sens invers să te întrebe cu compasiune “aşa-i că şi pe tine te doare, uneori rău, capul?”... Iar ţie să-ţi bată neostenită în piept inimă de zburător pe muzică de creier genial alergând neştiut printre anonimi cu multe buzunare goale... mereu pregătit pentru darurile bogate cu care Universul te aşteaptă de când te-ai născut.
La un moment dat, unul anumit, visul despre tine şi viaţa pe care o trăieşti devin acelaşi miracol: ziua de azi. Oamenii stau la coadă să-ţi ceară autografe, prietenii de cafea sunt uriaşii în umbra cărora ai crescut, cămăruţa de creaţie este inima unui castel, copii pe care nu îndrăzneai să-i ai de frica lui mâine incert, îşi împart frăţeşte câinele pe peluză, iar TU, cu dragostea în braţe eşti exact acelaşi, numai că acum te recunosc şi ceilalţi.
Spatiului meu urias pentru implinire si expresie de sine, Alina
1 comentarii:
Cine spunea ca nu e bine sa gandesti, probabil ca nu te-a cunoscut pe tine!
Imi plac cuvinele tale, alese si pretioase, dar imi place mai mult spatiul dintre ele.
Cu drag,
Alina
Trimiteți un comentariu