Devotament

Te arunci spre mângâierea din palma mea, însă o ţin ferecată în pumnul strâns a refuz.

Te izbeşte întunerecul dintre noi: ochii mi i-am diguit să nu ţâşnească dragostea din matcă, braţele le-am ţintuit să nu zboare dorul, iar sufletul l-am închis într-o colivie din care nici o pasiune să nu evadeze.
Gura mi-a înghiţit cu şoaptele bucuria şi pe limbă am plantat strategic lame de ras... împotriva oricărei tentative.

Îngenuncheat în faţa templului inaccesibil, încerci cheie dupa cheie. O data la un veac eliberezi un surâs din captivitatea autoimpusă.

Noroc că suntem nemuritori şi că ai primit la naştere răbdare de înger.

Mie, cu mana trecutului tau

No comment

Ne uităm la zile ca la o carte căreia nu-i poţi intui concluziile: cine se căsătoreşte cu cine, unde se ascundea făptaşul, care este cheia misterioasei morţi din bibliotecă... Am putea deschide oricând la ultima filă şi să aflăm, dar nu avem destul curaj să ignorăm călătoria prin neaşteptat: emoţia descoperirii, teama nejustificată, perplexitatea din faţa revelatiei.

Uneori lăsăm povestea deoparte şi peste ani ne întoarcem unde am lăsat-o să mai aflăm cum se trăieşte alternativ. Ne îmbrăcăm în pielea altor personaje, experimentăm şi alegem: era mai bine, ne este mai complicat ? Cert este că a fost întotdeauna un înainte şi un acum şi un după şi un niciodată, pe care le-am decis consecutiv sau concomitent.

Permanent de undeva din fundal ne macină aceeasi întrebare: dar dacă...
Încăperile goale în care n-am intrat atunci au doar ecou şi aşteptări.

Între timp nu se întamplă mare lucru, pentru că “între-timp” nu are relevanţă: există timp şi există între-bări.

Dacă am întreba Autorul ce are scris pentru de mâine încolo, ne-ar cere să-i spunem ce dorim şi ar trece generos în carte fiece silabă cu litere de argint. Însă în gânduri invocăm Universului tot ce avem şi nu vedem, tot ce ar fi vizibil dacă am crede cu adevărat, tot ce promitem să fim dacă... dacă am şti că suntem deja.

Începem întotdeauna sfârşind şi plecăm tocmai cand viaţa devine mai palpitantă, orbi la miracol şi insensibili la pasiune. Fie să avem viaţa destul de lungă încât să apucăm să ne trezim.

Mirabellei din totdeauna

Cotidianul din noi

Am constatat că ştiu cum să mor puţin câte puţin printre facturi şi emisiuni plicticoase, cu ochii la fotografii din vacanţele altora, în urechi cu rumoare de absurde comunicate de presă. Stomacul meu şi-a pierdut inocenţa între fast-foodul din colţ şi patiseria de peste drum. Undeva, între serviciu şi apartamentul din Berceni mi s-a rătăcit până şi sufletul. Pe străzi nu recunosc nici una dintre anonimele expresii faciale.

Îmi aduc aminte că odată, cuvantul “soare” lângă cuvantul “afară“ însemna ”bucurie”, iar umbra norilor pe apă spunea “am fugit în parc până la pauza urmatoare”!
Mai nou mă scald în betonul dintre spatele hotelului din faţa biroului unde ora 8 seamănă foarte tare cu 15 sau 23, unde peretele din alb încreţit sprijină o oglindă prea sus ca să mă văd când am chef să salut pe cineva.
...Poate aşa m-aş dumiri că există ceva numit “om” care umbla prin lume îmbracat într-o formă de corp pictat migălos cât să distragă atenţia de la hăul de dedesupt...
Fereastra dă într-o curte interioară de unde toata lumea e plecata la muncă. Strada e pe partea invizibilă.

“Oare cum arată mişcarea de după pereţi?”

M-aş duce la teatru să aflu, dar casa e închisă până săptămâna viitoare.
...poate actorii au şi ei un birou pe undeva şi-acuma contemplă pereţi albi…
Aş fi gustat o piesă cu decorurile lumii vreunui autor de demult, exprimat prin urletele sau şoaptele unor necunoscute guri din viitor, pentru o audienţă ce fuge din realitatea imediată. Deci, azi nu pot să văd cum arată trăirea, fie ea şi mimata.

Cred că o să adorm la TV, aşteptând mereu filmul de pe canalul urmator care tocmai difuzează reclame despre cum sunt moi hainele spalate cu… şi cu.. sau cu… care acuma e intr-o formulă nouă mult mai performantă.

Ia să văd: “ce rate sunt la modă când vrei să-ţi vinzi libertatea?”

Da, libertatea asta preţioasă cu care numeri zilele până în 2975 când o să-ţi iei liber de la toţi şefii (nevastă, copii, director, animale de companie, părinţi, vecinul care vrea să-i repari calculatorul)
...ei, nu chiar acum, când ai si tu un minut liber…
Cand o să poţi zace liniştit fără să faci chiar nimic, poate fară să trebuiască să respiri.
Oricum zice chiar acu’ o fată blondă şi catodică: au plajă pe Lună la preţ accesibil. Pe vremurile în care o să pot să-mi iau concediu o să am şi rachetă la scară

“o iau in leasing…e mai ieftin!”

Mai e puţin până azi, aşa că mă învelesc cu pisica să visez că nu am habar de adevăr.
Să m-adorm că nu ştiu că sunt aici puţin şi pentru mine, că departe nu există şi că s-au sacrificat naţiuni ca eu să aflu că Terra Nova şi Indiile sunt dincolo de marginea cunoaşterii, pentru ca eu să nu pretind că lumea are doar 10 km jumate’ de străzi aglomerate cu mulţimi grăbite şi reci, cu vitrine îmbietoare pline de lucruri inutile, de cărţi prăfuite la Anticariate care nu mai vând ci cumpără, de 65 durata medie de viaţa, viaţă care începe de fapt la 64 când iţi dai seama cât n-ai trăit.

...parcă plutesc între ecrane de fum dincolo de care nu-mi găsesc mâinile pornite să mângaie bărzăunele din Beijing care cauzează cutremure în Noua Guinee…

Uite şi nişte papuaşi! Fumează opiu şi mă-ntreabă relaxaţi dacă cred să mai existe oameni altundeva şi cum or arăta... dacă-i interesează vânatoarea, pădurile, dragostea şi stelele, ca pe ei

Si mă rog la Zeii lor din foc şi piatră să mă rătăcesc prin pădurile seculare, să mă imbrace in toteme dătătoare de putere şi curaj, să ascult cu smerenie inteleptii tribului sub neprihănirea cerurilor, să mă tatuez cu victorii inocente şi să simt Viată pulsândă in venele de sub pielea sărutată de soare şi alinată de vanturi.

- O Voi, al căror nume este de nepronuntat si de neinteles, care prin ascultarea Voastra dati culoare gândurilor, faceti Voi să nu se termine visul ăsta curand, nici măcar când sună deşteptătorul din cealaltă lume.

”Chiar: la ce realitate sa-ndrăznesc să mă trezesc?”

Dianei, de bună dimineaţa

Autoportret

Mi-e foame. Te privesc prin geamul sandwich-eriei preferate cum stai la coadă să mă hrăneşti.

Vântul îmi flutură părul, hainele vor să zboare, accesoriile sunt grele şi inutile primăvara asta.

Pe oglinda transparentă trece procupat un ziarist, o femeie îmbrăcată într-un verde de o frumuseţe crudă, eşarfa mi se unduieşte comunicând eliptic cu porumbeii năuciţi de atâta trăire, o maşină înaintează lent spre unde are treabă azi şoferul ei, o poartă se deschide cutremurător spre înauntru.

Îţi zâmbesc cu drag şi mă surprind zâmbindu-mi criptat. În fracţiunea asta de sclipire devine clar deodată spaţiul relaţiilor de orice fel: suntem câte unul de-o parte şi de alta a unui geam perfect transparent pe care se scurg clipele încărcate de semnificaţia pe care vrem să le-o dăm chiar atunci. Ziaristul putea fi doar un comis-voiajor, femeia răpitoare – o actriţă buna a iluziilor, porumbeii-nori sau chiar batistele înnecate în lacrimi ale vreunei dezolate din balconul de deasupra.

Tu luneci spre mine din ce în ce mai aproape, surprinzător de silenţios când atâta dragoste îţi frământă retina, până ţi se turteşte nasul de geam, lasând o urmă de uimire. Eşti nici la cinci centimetri distanţa şi nu te pot îmbraţişa, deşi ne iubim, deşi ne-o dorim, deşi suntem chiar aici amândoi.

Te aştept răbdătoare afară să te întreb cum arată viaţa de dincolo de mine. Deşi te-a oprit înspre mine şi nu ne-am atins, îmi spui relaxat că de la tine mă văd doar eu. Nici geamul, nici bărbatul pasager, nici femeia apetisantă, nici mişcarea sau zborul. Numai eu.

Dă-mi ochii tăi să mă eliberez de lume. Mulţumesc.

(sapte soapte despre) Claritate

Mi-e frig şi nu contează asta pentru tine. Unde eşti tu e soarele care ţi-a răpit sufletul.
Te-am trimis departe să te renaşti şi nu te mai recunosc. Tot ce mi-am dorit ţi s-a întâmplat. Eşti nou. Eşti viu. Eşti putere. Nu mai ai nevoie de mine să te cresc. Eşti eu cum eram si mai nou, sunt eu cum erai tu. E o ironie insuportabilă. Umbra copacului tău sufocă lăstarii cei noi. În ultimul timp nu mai dă rod nici iubirea.

Ma duc să visez că nu te-am întâlnit. Vreau să mă trezesc sigură. Şi singură. Vreau să mă regăsesc aşa cum ştiu că eram. Te şterg din istoria de până acum, curioasă ce explicaţie o să-mi dau la întâlnirea cu golul pe care îl ocupă amintirea ta.

Un câine urlă departe a jale. Şi el înţelege că tot ce este aici n-are garanţie, doar destinaţie. După un moment de reculegere, miroase o floare pe care n-a mai văzut-o. Zâmbeşte: uite încă una!