Vântul îmi flutură părul, hainele vor să zboare, accesoriile sunt grele şi inutile primăvara asta.
Pe oglinda transparentă trece procupat un ziarist, o femeie îmbrăcată într-un verde de o frumuseţe crudă, eşarfa mi se unduieşte comunicând eliptic cu porumbeii năuciţi de atâta trăire, o maşină înaintează lent spre unde are treabă azi şoferul ei, o poartă se deschide cutremurător spre înauntru.
Îţi zâmbesc cu drag şi mă surprind zâmbindu-mi criptat. În fracţiunea asta de sclipire devine clar deodată spaţiul relaţiilor de orice fel: suntem câte unul de-o parte şi de alta a unui geam perfect transparent pe care se scurg clipele încărcate de semnificaţia pe care vrem să le-o dăm chiar atunci. Ziaristul putea fi doar un comis-voiajor, femeia răpitoare – o actriţă buna a iluziilor, porumbeii-nori sau chiar batistele înnecate în lacrimi ale vreunei dezolate din balconul de deasupra.
Tu luneci spre mine din ce în ce mai aproape, surprinzător de silenţios când atâta dragoste îţi frământă retina, până ţi se turteşte nasul de geam, lasând o urmă de uimire. Eşti nici la cinci centimetri distanţa şi nu te pot îmbraţişa, deşi ne iubim, deşi ne-o dorim, deşi suntem chiar aici amândoi.
Te aştept răbdătoare afară să te întreb cum arată viaţa de dincolo de mine. Deşi te-a oprit înspre mine şi nu ne-am atins, îmi spui relaxat că de la tine mă văd doar eu. Nici geamul, nici bărbatul pasager, nici femeia apetisantă, nici mişcarea sau zborul. Numai eu.
Dă-mi ochii tăi să mă eliberez de lume. Mulţumesc.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu