Cotidianul din noi

Am constatat că ştiu cum să mor puţin câte puţin printre facturi şi emisiuni plicticoase, cu ochii la fotografii din vacanţele altora, în urechi cu rumoare de absurde comunicate de presă. Stomacul meu şi-a pierdut inocenţa între fast-foodul din colţ şi patiseria de peste drum. Undeva, între serviciu şi apartamentul din Berceni mi s-a rătăcit până şi sufletul. Pe străzi nu recunosc nici una dintre anonimele expresii faciale.

Îmi aduc aminte că odată, cuvantul “soare” lângă cuvantul “afară“ însemna ”bucurie”, iar umbra norilor pe apă spunea “am fugit în parc până la pauza urmatoare”!
Mai nou mă scald în betonul dintre spatele hotelului din faţa biroului unde ora 8 seamănă foarte tare cu 15 sau 23, unde peretele din alb încreţit sprijină o oglindă prea sus ca să mă văd când am chef să salut pe cineva.
...Poate aşa m-aş dumiri că există ceva numit “om” care umbla prin lume îmbracat într-o formă de corp pictat migălos cât să distragă atenţia de la hăul de dedesupt...
Fereastra dă într-o curte interioară de unde toata lumea e plecata la muncă. Strada e pe partea invizibilă.

“Oare cum arată mişcarea de după pereţi?”

M-aş duce la teatru să aflu, dar casa e închisă până săptămâna viitoare.
...poate actorii au şi ei un birou pe undeva şi-acuma contemplă pereţi albi…
Aş fi gustat o piesă cu decorurile lumii vreunui autor de demult, exprimat prin urletele sau şoaptele unor necunoscute guri din viitor, pentru o audienţă ce fuge din realitatea imediată. Deci, azi nu pot să văd cum arată trăirea, fie ea şi mimata.

Cred că o să adorm la TV, aşteptând mereu filmul de pe canalul urmator care tocmai difuzează reclame despre cum sunt moi hainele spalate cu… şi cu.. sau cu… care acuma e intr-o formulă nouă mult mai performantă.

Ia să văd: “ce rate sunt la modă când vrei să-ţi vinzi libertatea?”

Da, libertatea asta preţioasă cu care numeri zilele până în 2975 când o să-ţi iei liber de la toţi şefii (nevastă, copii, director, animale de companie, părinţi, vecinul care vrea să-i repari calculatorul)
...ei, nu chiar acum, când ai si tu un minut liber…
Cand o să poţi zace liniştit fără să faci chiar nimic, poate fară să trebuiască să respiri.
Oricum zice chiar acu’ o fată blondă şi catodică: au plajă pe Lună la preţ accesibil. Pe vremurile în care o să pot să-mi iau concediu o să am şi rachetă la scară

“o iau in leasing…e mai ieftin!”

Mai e puţin până azi, aşa că mă învelesc cu pisica să visez că nu am habar de adevăr.
Să m-adorm că nu ştiu că sunt aici puţin şi pentru mine, că departe nu există şi că s-au sacrificat naţiuni ca eu să aflu că Terra Nova şi Indiile sunt dincolo de marginea cunoaşterii, pentru ca eu să nu pretind că lumea are doar 10 km jumate’ de străzi aglomerate cu mulţimi grăbite şi reci, cu vitrine îmbietoare pline de lucruri inutile, de cărţi prăfuite la Anticariate care nu mai vând ci cumpără, de 65 durata medie de viaţa, viaţă care începe de fapt la 64 când iţi dai seama cât n-ai trăit.

...parcă plutesc între ecrane de fum dincolo de care nu-mi găsesc mâinile pornite să mângaie bărzăunele din Beijing care cauzează cutremure în Noua Guinee…

Uite şi nişte papuaşi! Fumează opiu şi mă-ntreabă relaxaţi dacă cred să mai existe oameni altundeva şi cum or arăta... dacă-i interesează vânatoarea, pădurile, dragostea şi stelele, ca pe ei

Si mă rog la Zeii lor din foc şi piatră să mă rătăcesc prin pădurile seculare, să mă imbrace in toteme dătătoare de putere şi curaj, să ascult cu smerenie inteleptii tribului sub neprihănirea cerurilor, să mă tatuez cu victorii inocente şi să simt Viată pulsândă in venele de sub pielea sărutată de soare şi alinată de vanturi.

- O Voi, al căror nume este de nepronuntat si de neinteles, care prin ascultarea Voastra dati culoare gândurilor, faceti Voi să nu se termine visul ăsta curand, nici măcar când sună deşteptătorul din cealaltă lume.

”Chiar: la ce realitate sa-ndrăznesc să mă trezesc?”

Dianei, de bună dimineaţa