No comment

Ne uităm la zile ca la o carte căreia nu-i poţi intui concluziile: cine se căsătoreşte cu cine, unde se ascundea făptaşul, care este cheia misterioasei morţi din bibliotecă... Am putea deschide oricând la ultima filă şi să aflăm, dar nu avem destul curaj să ignorăm călătoria prin neaşteptat: emoţia descoperirii, teama nejustificată, perplexitatea din faţa revelatiei.

Uneori lăsăm povestea deoparte şi peste ani ne întoarcem unde am lăsat-o să mai aflăm cum se trăieşte alternativ. Ne îmbrăcăm în pielea altor personaje, experimentăm şi alegem: era mai bine, ne este mai complicat ? Cert este că a fost întotdeauna un înainte şi un acum şi un după şi un niciodată, pe care le-am decis consecutiv sau concomitent.

Permanent de undeva din fundal ne macină aceeasi întrebare: dar dacă...
Încăperile goale în care n-am intrat atunci au doar ecou şi aşteptări.

Între timp nu se întamplă mare lucru, pentru că “între-timp” nu are relevanţă: există timp şi există între-bări.

Dacă am întreba Autorul ce are scris pentru de mâine încolo, ne-ar cere să-i spunem ce dorim şi ar trece generos în carte fiece silabă cu litere de argint. Însă în gânduri invocăm Universului tot ce avem şi nu vedem, tot ce ar fi vizibil dacă am crede cu adevărat, tot ce promitem să fim dacă... dacă am şti că suntem deja.

Începem întotdeauna sfârşind şi plecăm tocmai cand viaţa devine mai palpitantă, orbi la miracol şi insensibili la pasiune. Fie să avem viaţa destul de lungă încât să apucăm să ne trezim.

Mirabellei din totdeauna