Viitorul e acum

Explodează constelaţii acolo afară în culori de nedescris, în forme de neînţeles, cu unde ce reverberează înlăuntrul celei mai umile celule din care ne-am plămădit.

Când urechile tale aud zgomote de din adânc şi visele te zboara peste tărâmuri nemaivăzute, ascultă-te în tăcere şi vei auzi Universul cum creşte chiar aici, neştiut, în umbra sprâncenei ridicate a mirare.

Stai tremurând pe muchia prăpastiei dintre cine eşti şi cine vrei să fi, disperat după curajul de a te arunca în gol şi rupt de frica de a zbura. Cine va învinge: tu-trecutul tău sau tu-viitorul tău? Cui îi dai puterea?

Trec uneori ani, alteori clipe în suspensie. Cândva ai decis :”mai târziu”, acum ai ocazia din nou să te alegi pe tine.

Şi mistuit de dorinţa, pui un picior pe aer ca în reveriile copilăriei în care numărai norii, te iei cu drag de mâna şi unde era nimic se naşte tot spaţiul ferm pe care-l inventezi chiar atunci.

Cât de liber eşti să creezi! Fiecare pas îţi deschide noi tărâmuri, fiecare alegere te creşte, fiecare zâmbet se întoarce însoţit de dragoste. E un mister cum n-ai mai fost aici vreodată, deşi ai ştiut că asta e destinaţia ta dintotdeauna.

E pace în casa sufletului tău şi te bucuri: când îl vei întâlni pe următorul nemuritor neştiutor, nesăţios de viaţă pură pe buza prăpastiei fiinţei, ai să-l îmbraţişezi dăruindu-i din aripile tale.

Şi el la fel, şi îngerii vor fi viitorii oameni.

Cristinei înaintea vremurilor

Devenire

Prietenii îmi spun că locuiesc într-o grădină. Aş fi preferat o livadă, deşi uneori mi se pare că frunzele copacilor vor să-mi fure lacome cerul.
Uneori mă pierd şi te strig să te iei dupa umbra cuvintelor pe zapadă, să mă aduci înapoi în sufletul tău unde ceafa ţi se oferea drept coală albă pentru notiţele de peste zi sau câmp deschis imaginarului din noapte...

Toate panselele au tăcut când mi-am trecut respirarea printre ele, mi-au îmbrăţişat dorul cu parfum greu de insomnie şi acum le duc cu mine în tumultul scrisului de pe pereţi.
Mi se pare că înaintez în reluare printre lucruri pe care le inventez pas cu pas pe deasupra celorlalte pe care le ştiam fară a le fi întâlnit vreodată.

Din când în când înţeleg sentimentele criptate ale crizantemelor şi le povestesc despre mine în foşnete similare. Ele zâmbesc recunoscătoare şi te laudă în gând pentru inspiraţia de a mă fi crescut ca eu însămi, de azi şi mai ales, de mâine.

Te invit să apari chiar acum, să ne bucurăm de ce va fi. Răsadurile oamenilor de mâine stau să inflorească...

Danianei intru dragoste, încredere şi viziune

Transformare

Aveam o mână şi nu era a mea,
aveam un cuvânt şi nu-l spuneam eu,
aveam o lume şi nu eram în ea,
aveam un vis şi nu-l trăiam.

M-am renăscut într-o zi din lumină, tot înveşmântat în putere. Am îmbrăţişat universul cu dragoste: atunci visele au început să transforme întunericul în trăire.

Din degete mi-au răsărit ramuri, din palme mi-au înflorit stelele, iar părul mi-a devenit apa în care copiii de lut şi-au spălat conturul feţei primind spirit de foc…din el a întins aripele viguroase Fiinţa cu ochi de infinit, iar lacrima ei a picurat peste lume, dăruind un nou Tărâm din el însusi generat din nou şi din nou…

Ramonei la rădăcina copacului care am crescut

Exploratorii

În lumea ei e multă muzică, chiar şi aceea neauzită: sunetul impecabil alb al frământării autoconsumante de creatori nebuni încinşi ca tăciunii incendiind sobele tuturor care plutesc visând foc.
Neştiuţi mai întâi, timizi şi cu puţină funingine pe vârful nasului, surprinşi în a transcende bariera LCD-ului care ne îngreunează viziunea, păşesc tot mai aproape de plafonul solar din cefele adormite, până le crapă a revelaţie, a intuiţie, a viitor.
Cât loc creşte din experienţele noastre toate într-un acelaşi suflet ce se sfâşie zilnic în clinchetele paharelor din toate barurile, ca să curgă uitare, apropiere, sublimare, predare, completare, anticipare, eliberare...
Mă uit printre note multiplu-semnificative la culori amestecate cu sufletul. E chiar aşa de multă, de mare, de cuprinzătoare lumea aceasta a exprimării celorlaţi prin sine, cu degetele manjite de culoare.

Din tablou o fată albastră marturiseste:
Mi-i sufletul tânjind ca un câine topit de dorul portocalei-barieră între ce nu sunt înca şi ce mi-e frică să fiu. Am o pată de alabastru pe inima întreruptă în buline ca o căpşună oprită-n gâtlejul ce nu mai sună... decât a perdută speranţă de mai rău că altceva oricum nu pot îndura.

Printre gratii se furiseaza o confestiune muta:

Dinauntru afară se zbate să pătrundă zâmbetul - prizonier de atâta amar dupa buzele neânţelese către lume şi ferecate pentru mine. Între, stă creaţia adormită visându-mă dezlănţuită. Sub obrazul de foc port o rană mereu proaspătă în care scurmaţi cu ochi înfometaţi după frumuseţea pură a agoniei ce va ţine departe de griul comun zilelor de luni până luni. Eu sufar în culori şi voi plătiţi gustul din mine stors în note criptate urechilor afone. Când treceţi pragul uitaţi-mă. Reveniţi la spectacol mâine: vom avea o piesă nouă fără solistă. Eu mă duc să trăiesc puţin.

Iar din notele ei, tasneste adevarul inutil de pus in cuvintele prea sarace:
Am o cascadă în adâncuri şi din ea saltă afară toate emoţiile fiinţei: naşterea, bucuria, dorul, moartea, rătăcirea, viitorul, nimicul, absenţa, aşteptarea, întâlnirea, tulburarea, mişcarea, adăugirea, calmul, zâmbetul, muzica. TU fă-te fluviu, mare, ploaie şi întoarce-te în mine. Să te renasc.

Alexandrinei de când nici nu mă ştia

http://www.myspace.com/alexandrinahristovofficial

Florile soarelui

A râs soarele de dimineaţă. I-am zâmbit din spatele pleoapelor îngreunate de gânduri şi cu o fluturare a genelor pierdute-n contemplarea unui vis neterminat m-am retras în lumea în care Tu făceai razele să mă mângaie pe suflet.

Acolo erau culorile, muzica şi foşnetele fustelor rotind un dans ameţitor; formele şi fluturii, câmpurile şi strada fierbinte pe care alergam cu tălpile goale; clinchetele, stelele şi parcă se răsuceau florile în jurul tulpinilor zburătoare. Era şi noaptea-ziua alb-albastră-înstelată.

Acolo gâdilicioşii, mângâietorii, aspiranţii, caraghioşii, solitarii făceau tumbe întreţesând o poveste de ei ştiută… una începută altădată şi terminată nicicand.



Soarele râdea ţinându-ne de mănă în hora spre nicaieri.

Mariei mele dintre dealuri, toamna

(ano)timpurile unei flori

am o orhidee pe birou. se incapataneaza sa supravietuiasca de la sf. maria incoace. ba chiar mai mult, indrazneste sa infloreasca. repetat. unii boboci s-au ofilit nedeschisi. i-am rupt dezamagita si-am ciuntit-o in imperfectiunea ei frustranta. lent si sigur, zi de zi, mai deschide cate o petala timida.
cum imi iau ochii de pe ea un timp ma trezesc c-a explodat intr-un violet seren si intimidant
prin darzenia lui nesemnificativa. dar EU sunt om. si interpretez: imi face in ciuda!
o pandesc sa vad si eu cat o sa mai insiste cu frumusetea asta netulburata de fricile mele copilaresti (daca ma trezesc maine si nu mai sunt flori, sau si mai rau, nici macar boboci pe cale sa se deschida?)
ironia orhideei mele este ca o ingrijesc, o pazesc, o iubesc si ei nu-i pasa.
infloreste pentru ca asa a fost creata, cu un destin al ei imuabil de frumusete tulburatoare chiar si dupa aparenta moarte fizica.
o orhidee, intr-o glastra, undeva, ma psihanalizeaza tarziu in noapte, dar eu n-am timp s-o ascult pentru ca shhhhh, acum tocmai infloresc gingas de dupa aparenta moarte spirituala....

Asta seara spre maine (al noua-lea gand al dorintei)

Apa a facut dragoste cu mine astă seară în locul tău. M-a îmbaiat in viziuni despre cum o să fim împreună. Intuiesc o mare dezlănţuire. O furtună generată din sine însăşi. O revărsare de emoţii suprimate, interesant deghizate în amânare. Un dans ca o incantaţie dintr-o limbă nenăscută.

Cutremurător.

Şterg urmele trăirilor de pe pielea încinsă. În spatele meu, la marginea conştientizării, o picătură îmi cănta jazz. Tic pic pic tac. Îi zâmbesc complice: şşş, rămâne între noi.

Cu ultima sclipire de lumină un sunet de cristal mă imploră: aminteşte-mă când vei pleca.