A râs soarele de dimineaţă. I-am zâmbit din spatele pleoapelor îngreunate de gânduri şi cu o fluturare a genelor pierdute-n contemplarea unui vis neterminat m-am retras în lumea în care Tu făceai razele să mă mângaie pe suflet.
Acolo erau culorile, muzica şi foşnetele fustelor rotind un dans ameţitor; formele şi fluturii, câmpurile şi strada fierbinte pe care alergam cu tălpile goale; clinchetele, stelele şi parcă se răsuceau florile în jurul tulpinilor zburătoare. Era şi noaptea-ziua alb-albastră-înstelată.
Acolo gâdilicioşii, mângâietorii, aspiranţii, caraghioşii, solitarii făceau tumbe întreţesând o poveste de ei ştiută… una începută altădată şi terminată nicicand.
Soarele râdea ţinându-ne de mănă în hora spre nicaieri.
Acolo erau culorile, muzica şi foşnetele fustelor rotind un dans ameţitor; formele şi fluturii, câmpurile şi strada fierbinte pe care alergam cu tălpile goale; clinchetele, stelele şi parcă se răsuceau florile în jurul tulpinilor zburătoare. Era şi noaptea-ziua alb-albastră-înstelată.
Acolo gâdilicioşii, mângâietorii, aspiranţii, caraghioşii, solitarii făceau tumbe întreţesând o poveste de ei ştiută… una începută altădată şi terminată nicicand.
Soarele râdea ţinându-ne de mănă în hora spre nicaieri.
Mariei mele dintre dealuri, toamna
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu