Exploratorii

În lumea ei e multă muzică, chiar şi aceea neauzită: sunetul impecabil alb al frământării autoconsumante de creatori nebuni încinşi ca tăciunii incendiind sobele tuturor care plutesc visând foc.
Neştiuţi mai întâi, timizi şi cu puţină funingine pe vârful nasului, surprinşi în a transcende bariera LCD-ului care ne îngreunează viziunea, păşesc tot mai aproape de plafonul solar din cefele adormite, până le crapă a revelaţie, a intuiţie, a viitor.
Cât loc creşte din experienţele noastre toate într-un acelaşi suflet ce se sfâşie zilnic în clinchetele paharelor din toate barurile, ca să curgă uitare, apropiere, sublimare, predare, completare, anticipare, eliberare...
Mă uit printre note multiplu-semnificative la culori amestecate cu sufletul. E chiar aşa de multă, de mare, de cuprinzătoare lumea aceasta a exprimării celorlaţi prin sine, cu degetele manjite de culoare.

Din tablou o fată albastră marturiseste:
Mi-i sufletul tânjind ca un câine topit de dorul portocalei-barieră între ce nu sunt înca şi ce mi-e frică să fiu. Am o pată de alabastru pe inima întreruptă în buline ca o căpşună oprită-n gâtlejul ce nu mai sună... decât a perdută speranţă de mai rău că altceva oricum nu pot îndura.

Printre gratii se furiseaza o confestiune muta:

Dinauntru afară se zbate să pătrundă zâmbetul - prizonier de atâta amar dupa buzele neânţelese către lume şi ferecate pentru mine. Între, stă creaţia adormită visându-mă dezlănţuită. Sub obrazul de foc port o rană mereu proaspătă în care scurmaţi cu ochi înfometaţi după frumuseţea pură a agoniei ce va ţine departe de griul comun zilelor de luni până luni. Eu sufar în culori şi voi plătiţi gustul din mine stors în note criptate urechilor afone. Când treceţi pragul uitaţi-mă. Reveniţi la spectacol mâine: vom avea o piesă nouă fără solistă. Eu mă duc să trăiesc puţin.

Iar din notele ei, tasneste adevarul inutil de pus in cuvintele prea sarace:
Am o cascadă în adâncuri şi din ea saltă afară toate emoţiile fiinţei: naşterea, bucuria, dorul, moartea, rătăcirea, viitorul, nimicul, absenţa, aşteptarea, întâlnirea, tulburarea, mişcarea, adăugirea, calmul, zâmbetul, muzica. TU fă-te fluviu, mare, ploaie şi întoarce-te în mine. Să te renasc.

Alexandrinei de când nici nu mă ştia

http://www.myspace.com/alexandrinahristovofficial

Florile soarelui

A râs soarele de dimineaţă. I-am zâmbit din spatele pleoapelor îngreunate de gânduri şi cu o fluturare a genelor pierdute-n contemplarea unui vis neterminat m-am retras în lumea în care Tu făceai razele să mă mângaie pe suflet.

Acolo erau culorile, muzica şi foşnetele fustelor rotind un dans ameţitor; formele şi fluturii, câmpurile şi strada fierbinte pe care alergam cu tălpile goale; clinchetele, stelele şi parcă se răsuceau florile în jurul tulpinilor zburătoare. Era şi noaptea-ziua alb-albastră-înstelată.

Acolo gâdilicioşii, mângâietorii, aspiranţii, caraghioşii, solitarii făceau tumbe întreţesând o poveste de ei ştiută… una începută altădată şi terminată nicicand.



Soarele râdea ţinându-ne de mănă în hora spre nicaieri.

Mariei mele dintre dealuri, toamna

(ano)timpurile unei flori

am o orhidee pe birou. se incapataneaza sa supravietuiasca de la sf. maria incoace. ba chiar mai mult, indrazneste sa infloreasca. repetat. unii boboci s-au ofilit nedeschisi. i-am rupt dezamagita si-am ciuntit-o in imperfectiunea ei frustranta. lent si sigur, zi de zi, mai deschide cate o petala timida.
cum imi iau ochii de pe ea un timp ma trezesc c-a explodat intr-un violet seren si intimidant
prin darzenia lui nesemnificativa. dar EU sunt om. si interpretez: imi face in ciuda!
o pandesc sa vad si eu cat o sa mai insiste cu frumusetea asta netulburata de fricile mele copilaresti (daca ma trezesc maine si nu mai sunt flori, sau si mai rau, nici macar boboci pe cale sa se deschida?)
ironia orhideei mele este ca o ingrijesc, o pazesc, o iubesc si ei nu-i pasa.
infloreste pentru ca asa a fost creata, cu un destin al ei imuabil de frumusete tulburatoare chiar si dupa aparenta moarte fizica.
o orhidee, intr-o glastra, undeva, ma psihanalizeaza tarziu in noapte, dar eu n-am timp s-o ascult pentru ca shhhhh, acum tocmai infloresc gingas de dupa aparenta moarte spirituala....

Asta seara spre maine (al noua-lea gand al dorintei)

Apa a facut dragoste cu mine astă seară în locul tău. M-a îmbaiat in viziuni despre cum o să fim împreună. Intuiesc o mare dezlănţuire. O furtună generată din sine însăşi. O revărsare de emoţii suprimate, interesant deghizate în amânare. Un dans ca o incantaţie dintr-o limbă nenăscută.

Cutremurător.

Şterg urmele trăirilor de pe pielea încinsă. În spatele meu, la marginea conştientizării, o picătură îmi cănta jazz. Tic pic pic tac. Îi zâmbesc complice: şşş, rămâne între noi.

Cu ultima sclipire de lumină un sunet de cristal mă imploră: aminteşte-mă când vei pleca.

Misterul pungii albe, de hartie

Iubesc să o fac pe Anamalia să râdă în pozele de când aveam 4 ani melancolici, într-o gară la mare, cu sandale roşii sub surâsul de un misterios alb-negru.
Un picior pe toc înalt şi-o bucată de fustă se retrag din imagine, nu suficient de repede. Sunt surprinse întru eternitate cu fuga lor anonimă.
E intensă imaginea asta din care vibraţia izbeşte ochiul scrutător cu tristeţe de copil lăsat acolo de unde trenurile au uitat că au plecat.
În pumnul strâns ascunde o pungă albă şifonată. Ştie de douăzeci şi doi de ani ce e înăuntru şi întotdeauna m-a lăsat să ghicesc: alune prăjite cu coajă sărată, caramele tari şi aromate, un nimic mototolit ?

Astăzi am invitat-o să-l întrebe pe tăticul ei tot ce nu a putut răspunde absenţa lui.
Nu mai are întrebări. Timpul de mijloc le-a lămurit pe toate. Doar un regret: “mi-ar fi plăcut să fi rămas împreună”.
Tânărul atletic, viguros, frumos şi interesat de alte plăceri ale vieţii, o mângâie cu ochi de adult obosit de căutări şi revelaţii tulburătoare despre ce-şi dorea cu adevarat: “n-am ştiut altfel, aş da orice să întorc timpul, să îl petrec cu voi. Îmi pare rău.”

Fetiţa zâmbeşte cu soarele tot adunat pe gura trandafirie. Se aruncă în braţele-mi de Eu viitor şi mâinile mici îmi cuprind gâtul mut de admiraţie.
Dulceaţa vocii ei îmi picură miere în suflet: “ştii, am aici bomboanele tale preferate. Sunt tari, din zahăr transparent, umplute cu ciocolată şi tăvălite în praf gros, de cacao. Din când în când să mai mănânci pentru că îţi place atât de mult când ţi se lipeşte cacaua de dinţi.”

Râsul ei ia forma Universului care mă ţine de peste tot în dragoste. Iar ea, cu mine în braţe devine tot mai mică, cât o rază şi se strecoară în inimă cu graţia unei ramuri de liliac parfumat.
Ce zi grozavă pentru a petrece altfel trecutul împreună.
De acum viitorul va fi mereu altul.

Tatălui meu, cu recunostinta ce transcende nefiinţa.

(R)Evolutie

Sunt oameni a căror umbră tremură catifeaua sensibilă a retinei în trecerea către altundeva. Urma paşilor lor devine Calea, gândul fugar cu culoare de energie luminoasă surprins ca un film slow-motion pe feţele de nereamintit lasă harta deschisă la pagina cu viitorul tău.

Atunci, cu perfecţiune neanderthaliană dispari ce te ţinea legat în ieri: dinozaurii ameninţatori proiectaţi pe pereţii peşterii, pământul plat de pe care cad corăbiile în neştiinţă, chipul cioplit cu iz de autopotret, adevărul suprem din ziarele vremurilor...

...carcasa de sânge şi piele rămasă departe în istorie marcheaza ultima frontieră.

Tu inaintezi imponderabil către km 0 al devenirii.

Lui Dan, din maşina timpului

Incognito (sau in cea de-a zecea zi s-a transformat in cine era de fapt)

Acum doua milenii a fost ultima dată lumina imaterială şi nedureroasă. Azi avea un trup solid de care m-am izbit.

S-a prezentat ceremonios, işi spunea Realitate şi vocea ei îmi amintea de ceva obscur de dincolo de perdeaua de preatinere fiinte: eclipsa pe care–o sărbătorisem împreună. Pe atunci eu îi sacrificam o capră pe altarul de speranţe şi ea sorbea sângele purificator cu aviditatea pământului ce se ştie condamnat.

Am luat-o de mâna şi i-am povestit:"mai nou ne predăm legaţi la ochi şi cu aripele capsate acestor demoni neceremonioşi cu ochi de-azur şi inima de piatră numiţi nepăsare, vină, lipsă, uitare. Cu râsete de condamnaţi ne pierdem spiritul de zburători într-un ceremonial desanctificant al unicitaţii reduse la conformism. Rătăcim ermetic printre relicve quaternare cu mapa de todo-uri încarcată de note de plată pentru păcate imaginare.

Uneori avem reflexie şi bălţile ne aruncă priviri descarnate de jăratec mocnit sub cremenea pleoapelor nezâmbitoare. Alteori ne îmbrăcăm în costume de oameni şi închinăm câte-o bere în memoria prietenilor altora, la funeralii cu pretenţie de supravieţuire."

...Cu ce milă duioasă mi-a sfărâmat oasele compătimindu-mă eliberator...

Las în urmă carcasa acestui contemporan indecent de ne-senil dăruindu-mă aerului din care mă întrupasem să experimentez a fi...
De abia acum pot sa fiu trăita de viaţa închipuită aici: am zbor şi n-am explicaţie, am expresie şi n-am posesie, am bucurie şi n-am limite.
Am si Sunt.

Tu?

Soricelo

Soricelul zise catre elefant: dar eu am fost si bolnav cand eram mic, poate si de aceea…

Uite asa, noi toti soriceii, pastram scuze din copilariile noastre bolnavicioase.
Nimic nu se schimba: doar corpul creste, se lungeste, se lateste, imbatraneste si…moare!
Copilul, ramane identic cu sine in interior, mirat de atata agitatie inutila.

Exemplul real cu care m-am confruntat pentru a izbucni in aceast sir ideatic este urmatorul:
El - eternul pre si foarte ocupat-ul, nu poate fi rupt de orice ii absoarbe atentia (fiinta si toate mecanismele de cooperare sau supravietuire) ca sa se joace 10 secunde cu pronuntia lui ”scuasa” in loc de “scoasa”.
Fraza e irelevanta – de explorat doar senzatia, miscarea maxilarului, neobisnuitul sunet si impactul asupra limbajului cotidian, al obiceilui intiparit pe scorta, de a pronunta O nu U!

Il intreb: “da’tu erai plictisitor cand erai mic?”
El: NU. Eram foarte ocupat!
(asa e, adevarat, chiar era)

Tot asa cum e pre(a)ocupat de atunci incoace (sau: incUace).