Misterul pungii albe, de hartie

Iubesc să o fac pe Anamalia să râdă în pozele de când aveam 4 ani melancolici, într-o gară la mare, cu sandale roşii sub surâsul de un misterios alb-negru.
Un picior pe toc înalt şi-o bucată de fustă se retrag din imagine, nu suficient de repede. Sunt surprinse întru eternitate cu fuga lor anonimă.
E intensă imaginea asta din care vibraţia izbeşte ochiul scrutător cu tristeţe de copil lăsat acolo de unde trenurile au uitat că au plecat.
În pumnul strâns ascunde o pungă albă şifonată. Ştie de douăzeci şi doi de ani ce e înăuntru şi întotdeauna m-a lăsat să ghicesc: alune prăjite cu coajă sărată, caramele tari şi aromate, un nimic mototolit ?

Astăzi am invitat-o să-l întrebe pe tăticul ei tot ce nu a putut răspunde absenţa lui.
Nu mai are întrebări. Timpul de mijloc le-a lămurit pe toate. Doar un regret: “mi-ar fi plăcut să fi rămas împreună”.
Tânărul atletic, viguros, frumos şi interesat de alte plăceri ale vieţii, o mângâie cu ochi de adult obosit de căutări şi revelaţii tulburătoare despre ce-şi dorea cu adevarat: “n-am ştiut altfel, aş da orice să întorc timpul, să îl petrec cu voi. Îmi pare rău.”

Fetiţa zâmbeşte cu soarele tot adunat pe gura trandafirie. Se aruncă în braţele-mi de Eu viitor şi mâinile mici îmi cuprind gâtul mut de admiraţie.
Dulceaţa vocii ei îmi picură miere în suflet: “ştii, am aici bomboanele tale preferate. Sunt tari, din zahăr transparent, umplute cu ciocolată şi tăvălite în praf gros, de cacao. Din când în când să mai mănânci pentru că îţi place atât de mult când ţi se lipeşte cacaua de dinţi.”

Râsul ei ia forma Universului care mă ţine de peste tot în dragoste. Iar ea, cu mine în braţe devine tot mai mică, cât o rază şi se strecoară în inimă cu graţia unei ramuri de liliac parfumat.
Ce zi grozavă pentru a petrece altfel trecutul împreună.
De acum viitorul va fi mereu altul.

Tatălui meu, cu recunostinta ce transcende nefiinţa.