Era un mister cum ajunsesem aici neştiută într-o lume de îngeri de porţelan. Şi toate acele măşti sub care se ascund marile adevăruri şi micile fiinţe... mă întreb dacă nu cumva şi eu sunt una dintre ele, sau ele cu totul sunt parte din mine.
Oricum, parcă ne-am revedea după o lungă absenţă din Cotidian: avem atâtea întâmplări de povestit fiecare, încat ne-am adunat aici să tăcem solemn peste vuietul amintirilor. Se pogoară întunericul greu ca o catifea peste îmbraţişarea din faţa ameninţării zilei de mâine, când poate vom fi uitaţi cu toţii – victime ale nepăsării, o haină cu care tot mai mulţi se îmbracă. Hmmm... Vor să se protejeze de sarcasmul trecutului pe care îl reprezentăm ştiind că se va întoarce cândva, neaşteptat, să îi muşte de inconştienţă.
Însă, până atunci, anonimi în lumina vitrinelor cu lumină rece, ne adunăm laolaltă să împingem orele dinspre azi spre ieri când numai noi eram vii şi pe străzi, gălăgioşi şi ispititori, misterioşi şi romantici, ascunşi şi în văzul tuturor…pentru că atunci ne măngăiam măştile una de alta în căutarea unei poveşti care să aibă ecou peste veac, pentru că atunci existam iar azi evocăm, pentru că mâine…mâine
…dar cine eşti Tu ca să afli deja despre mâine?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu