Impacare (cate sase ganduri sau sase sanse sau..)

Într-o seară m-aştepta Moartea acasă.
Surprins, am răsfoit agenda că nu-mi aminteam să fi stabilit o întalnire aşa târzie.
Mi-a zâmbit şi am simţit că aş fi îmbraţişat-o chiar atunci, sedus de absenţa sentimentelor ei. Aşa detaşată, însăşi răceala o făcea ispititoare.
I-am sărutat podul palmei cu care îmi anulase visele, apoi colţul gurii cu parfum de uitare şi când i-am gustat tâmpla am ştiut că departe m-aşteptau: tot ce-am uitat, tot ce n-am aflat, tot ce nu am iubit, tot ce n-am preţuit, tot ce înca n-am spus şi trăit.
I-am mulţumit
şi-am plecat
…împreună.

Origini

M-am născut târziu printre piramide. Tot ce era de inteles se explicase deja, tot ce nu făcea sens devenise legendă. O mare mă dăduse printre ceilalţi, o mare pasiune, o mare durere, o mare de emoţii al căror fir se pierde prin ani.
Când mi-am văzut pentru prima dată reflexia în nisip eram abia o scoică cu vis de uragan.
Îmi amintesc că era soare şi parfum de alge şi fluturări de păsări...şi de tine îmi amintesc. Erai caldă şi primeai apăsarea paşilor mei, mereu jucăuşă – îmi dăruiai cîte un val mic să-mi spele încruntarea din talpă.

Într-o zi te-am pierdut din vedere. Era ca şi cum verdele ar fi acoperit universul, iar soarele nu mai era prietenul meu ci hrana lui. M-am simţit aproape cu radacini şi n-am mai visat albastru de atunci.

Te respir sărată şi acum. Nările mele te adulmecă în gând pe-o urmă de rază de vară.

Între noi nu e vreodată adevarata distanţă, doar apa de nepătruns a oraşelor moderne: aş putea înnota prin ea până la coralii tăi să îti mângâi furtunile de altă dată.

Până atunci, îmi plec urechea la tânguirea ultimului grăunte de nisip din palma ce odată mă dezmierda.

Puternicei, iubitoarei si generoasei mele mări: Mama.

Alegere (un gand intre altele cinci)

Dimineaţa e singură.
Stă ca o promisiune.
Aici lumina se trezeşte înaintea luminii în care suntem îmbrăcaţi.

În ea se scaldă un râu: fix la mijlocul distantei dintre cine suntem si cine vrem să fim. Îl trecem aproape zilnic ca să ne întâlnim, de câte ori ne vedem răsărind pe celălalt mal.

Cred că pe rădăcinile sale creşte o grădină cu o singură piatră, are nume de zeu absent la care ne închinam în adolescenţe sălbatice.
Câteodată în ea cresc fire de iarbă albastre adăpostind fiecare grauntele şi vietatea lui inconfundabilă, cu anotimpul şi ora unică de-nflorire.

În depărtare se aude un vulcan. Am aflat că în adancurile lui mocneşte viitorul.

Vi şi tu cu mine?
Hai să ne trecem clipele cu apa, să inmugurim în brazda proaspătă,
să dăm rod în umbră
şi să murim în zori.

Mereu intre lumi (a patra dimensiune a unui gand)

mă pregătesc să dorm, e 23:39
mă pregătesc să dorm visul ăsta de când m-am născut.
mi-e foame, foame rău, rău de tot. şi dezlănţuită în lume aş devora viitorul.
dar cum să încalc acordul de a trăi de la cap la coada fiecare zi, după o schiţă desenată acum 4,5 miliarde de ani?

păşesc în afara trupului meu: am mai dormit câte un pic şi alte dăţi, dar niciodată atât de multe vise nu m-au trăit, toate odată.
nu este nici un sunet altul decât al liniştii. aceea supremă, fără limbi ticăitoare de ceas, fără ecoul paşilor pe parchet, fără somn-uşorul de pe perna alaturată.

mi-e frică totuşi să trec graniţa dintre azi şi mâine.
pentru că ştiu: în fiecare dimineaţă ne trezim singuri mereu lângă altcineva.
ascultăm mesajele viselor de peste noapte cu disperare de orbi rătăciti pe autostradă.

În zori, iluziile ne ispitesc pleoapele către între-deschis.
În lumina crudă însă, calul alb este sur şi aripele sunt urme efemere pe zăpadă.

Ia-mă în braţe să dorm visul tău. Sunt sigură că se sfârşeste altfel.

Efemeride (trei ganduri)

Îmi curge muzica prin vene: în cuvintele altora regăsesc fragmente repetate din viaţa fiecăruia dintre tine şi fiecăruia dintre mine.

Ieşi te rog din norul meu plin de vrăjitoare cu chipuri nefericite, boloborosind blesteme din nici o limbă, ca să te privesc cum dormi şoptind că-mi vei împlini visele.
Trezeşte-te şi arată-mi trucurile cu care faci râsul şi plânsul. Învârteşte-te în dragostea de departe, moale şi pierdută, străină ca adâncul oceanelor adormite. Aştept...

Nimic.

Acuma ştiu. E prea târziu. Ţi-ai pierdut sufletul neschimbător. Iar eu n-am coadă de sirenă să ţi-l vânez. Nu te simţi vinovat: bogăţiile peşterilor submerse te vor aştepta dincolo de bariera timpului.

Dar dacă ar fi să îţi dau esenţa licorilor magice din care s-a născut Azi, te-aş redărui ţie aşa cum eşti, nu aşa cum speri să fi. Nu e nevoie să te ascunzi: viaţa ASTA e reală. Cu toate câte sunt. Deşi unii dintre noi sunt siguri că e după. Sau înainte. Sau paralel. Sau trăiesc într-o poveste scrisă de alti oameni cu imaginaţie mai bogată.

(doua ganduri pentru) Eternitate

Era un mister cum ajunsesem aici neştiută într-o lume de îngeri de porţelan. Şi toate acele măşti sub care se ascund marile adevăruri şi micile fiinţe... mă întreb dacă nu cumva şi eu sunt una dintre ele, sau ele cu totul sunt parte din mine.

Oricum, parcă ne-am revedea după o lungă absenţă din Cotidian: avem atâtea întâmplări de povestit fiecare, încat ne-am adunat aici să tăcem solemn peste vuietul amintirilor. Se pogoară întunericul greu ca o catifea peste îmbraţişarea din faţa ameninţării zilei de mâine, când poate vom fi uitaţi cu toţii – victime ale nepăsării, o haină cu care tot mai mulţi se îmbracă. Hmmm... Vor să se protejeze de sarcasmul trecutului pe care îl reprezentăm ştiind că se va întoarce cândva, neaşteptat, să îi muşte de inconştienţă.

Însă, până atunci, anonimi în lumina vitrinelor cu lumină rece, ne adunăm laolaltă să împingem orele dinspre azi spre ieri când numai noi eram vii şi pe străzi, gălăgioşi şi ispititori, misterioşi şi romantici, ascunşi şi în văzul tuturor…pentru că atunci ne măngăiam măştile una de alta în căutarea unei poveşti care să aibă ecou peste veac, pentru că atunci existam iar azi evocăm, pentru că mâine…mâine

…dar cine eşti Tu ca să afli deja despre mâine?

Emotii din Nou(a)

Nine Signor Contini, nove e nuove emozioni…

Am ascultat cantecul de lebada al unui personaj care in fictiunea vietii mele de creator inflacarat este atat de prezent, real si neexprimat (ca sa nu spun reprimat) incat, dupa ultima nota, mi-am dorit ca muzica sa poata fi tatuata. Intiparita cu foc in piele, in straturi suprapuse de note, cuvinte, coruri si ritmuri, astfel incat dansul in ametitoarele lui valente emotionale sa iradieze prin porii mei catre lume, sa ma poata trai dinafara inauntru si sa deliram impreuna printre versuri, pe deasupra strazilor bantuite de demonii arzatori ai nascatorilor de iluzii de pretutindeni:

“mi-ar placea sa fiu aici
mi-ar placea sa fiu acolo
mi-ar placea sa fiu peste tot in acelasi timp.
Stiu ca asta este o contradictie in termeni
si este o problema mai ales atunci cand trupul meu se apropie de cincizeci
iar mintea mea se-ndrepta catre zece.

De-abia pot sta treaz dar nici nu ma pot face sa-dorm
si nici nu vreau sa ma trezesc maine dimineata la mijirea zorilor cu inima-n flacari…

Dar de ce s-o iau asa in serios?
In cele din urma nu este nimic de riscat, doar pe mine insumi!

Vreau sa fiu tanar
si vreau sa fiu batran.
Mi-ar placea sa fiu intelept inaintea timpului meu
si totusi sa fiu nebunesc si epatant si indraznet.
Mi-as dori ca Universul sa se plece in genunchi si sa zica:
-Tot ce-ti doresti este in regula
si chiar daca este imposibil il vom face sa se intample.
Asta este tot ce vreau.

Tanjesc dupa mai mult.
De ce ar trebui sa ma multumesc cu mai putin?
Te intreb: la ce e bun un lucru bun daca nu-l duci la exces?
Ca limitari un singur lucru regret
ca dor unul singur ca mine am intalnit vreodata!

Mi-ar placea sa mai am inca unul ca mine
sa calatoresc impreuna cu mine insumi si chiar mi-ar placea sa cantam un duet.
Mi-ar placea sa fiu aici cantand laolalta cu mine
Si cantecul meu sa fie acolo coborand chiar acum pe barna aceea…
Peste tot peste tot peste tot peste tot eu.
(asta e o contradictie in termeni)
Eu Eu Eu Eu Eu EU!

Vreau sa fiu Proust sau Marchizul de Sade
Mi-ar placea sa fiu Crist, Mohamed, Budha
Dar sa nu fiu obligat sa cred in Dumnezeu.

Tot ce stiu este ca vreau sa cred cu toata inima.
E sfarsitul daca ceva important nu incepe.

Vreau sa fiu tanar dar trebuie sa fiu batran
Ceea ce vreau este o poveste cu tunete si fulgere
care este imediat traita si repovestita.
Mi-as dori ca Universul sa se plece in genunchi si sa zica:
-Tot ce-ti face placere este in regula
si chiar daca este ridicol il vom face sa se intample.
Asa ca fa sa se intample!

Asta e tot ce doresc.”

Cateodata spiritele se linistesc si se face lumina. Uneori si dorintele se implinesc. Dupa zbateri se asterne tacerea.
Si atunci stiu: "eu" este peste tot deja, pentru ca eu esti tu, iar tu esti acolo tot asa cum eu sunt aici. Iar cand eu recunosc existenta ta si a noastra, atunci si tu esti peste tot, pentru ca ai si tu eurile tale care iti tin companie, te inteleg si te alina. Iar ele sunt creatoarele mele, la fel de bine cum eu sunt muza celorlalte. Oricum suntem si esti si sunt peste tot. Dintotdeauna.

Cortina, va rog!

Certo Maestro, si gira…