confessions of the day after

I promised myself I will taste the forbidden ultimate soothing chocolate feeling today, but I actually tasted the bitterness of not having you here (which would be better than any sweet known to human kind even before "human" ever existed).
I do have "someone" here, but my soul feels empty, as always without you, and songs are whispering long forgotten tales of wonder. I sleep alone tonight for not enough presence of you and too much of complete oblivion. If not of us, no chocolate feels the same.
I always thought dreams ARE - at least for the smallest of us who cannot make real life as great as imagination ever could. Just because they ARE the dreams of (maybe after-)life they have a sense of reality, of not only dreams. Still- dreams are not real-they tell me.
I AM! Therefore the DREAMS of you are, maybe even YOU ARE...somewhere between the day dreaming world and the night believing one..like a chocolate feeling, long forgotten,at least for now forbidden...

PS I know YOU know, you always did.






















''

am o pofta nebuna...

m-am trezit dimineata in alarma telefonului care ma anunta despre o conversatie matinala pe skype.
m-am spalat pe fatza cat sa pot deschide ochii, mi-am facut ceai fierbinte energizant, un cocktail de plante hranitor, m-am conectat si am asteptat rabdatoare sa mi se raspunda la apel. Corespondentul dormea tacticos pentru ca intalnirea era pentru joi (cand oricum am deja altceva programat toata ziua) si realizez ca am castigat suficient timp cat sa constat realitatea hartiilor de facut ieri - sunt inca pe birou cu un TO DO imens al carui grad de urgenta a fost desemnat inainte de duminica...si respir adanc.

Constientizez:
sufletul meu e departe si trebuie inlocuit, pentru ca am pofta nebuna sa TRAIESC azi.
Ascult:
http://www.youtube.com/watch?v=V6Mclgw89nk&NR=1

Concluzionez:
Da, azi vreau sa ma dau vietii pe de-a intregul: sa lucrez frenetic la proiectele pe care le iubesc pana le finalizez si pot respira usurata ca maine nu le regasesc asteptandu-ma parasite pe birou intre hartii impersonale, apoi, cand gandurile revin, sa alerg de ele prin parc pana imi pierd respiratia, prabusindu-ma pe iarba cu ochii cat cerul, sa imi revin usor in minte, corp si cotidian dintre norisorii albi cu forme ciudate ai copilariei dominate de mirarea filosofica: "daca sunt elefanti de ce zboara?"

AZI vreau sa ma intalnesc „äll’ímproviso” cu o calatoare neobosita printre lumi si multimi de oameni interesanti, de unde imi aduce povesti frumoase, pline de savoare, cadouri cu esenta locurilor pe unde a trecut si lectii de viata universal valabile. ...sa ne impartasim cele mai noi revelatii despre sensul viitorului cand il intorci cu fata la prezent...sa savuram o ceasca de ceai aburit cu gust de toamna-vara pe sfarsite si iarna-curand...sa radem si sa fim fericite ca suntem si ca ne facem loc in viata pentru celalalta, de dragul de a experimenta dinauntrul altcuiva alternative existentiale dezirabile si potentiale.

Ca o fireasca continuare a unei zile traite pana la ultimul strop de deliciu o sa mananc ceva asortat si ezit intre „citron merenguee” sau „souflee du chocolat”.
Stiu!

Apoi ma voi intorce acasa si voi face dragoste nebuna cu cel care ma iubeste nespus, de necuprins, cu dulceata inocenta a unui inceput de lume neatinsa de omenesc...o sa ma rasfat in privirea adanca si limpede a dragostei adevarate, devotate, niciodata resemnate, coplesitoare si inaltatoare, deplina si inconfundabila, a iubitului pe care l–am visat, pe care l-am ales si reales de mii de ori, inclusiv azi...cand campurile deschise ma chemau departe cu voci ademenitoare... aleg sa stau aici
http://www.youtube.com/watch?v=7l74d1fmZbw&feature=related

Azi sau maine, sau orice azi sau orice ieri - maine al unui alaltaieri sunt acelasi fel de astazi: am aceleasi elanuri - de desavarsire si aleanuri-de explorare, aceiasi prieteni - comori, aceeasi dragoste-fermecata, aceleasi dorinte- misterioase si de fiecare data emotii noi, trairi cu noi intensitati si...

AZI este recomfortant sa ma regasesc stiind ca si eu sunt aceeasi. Mi-era dor de mine.

Cu mine cea dintotodeauna incepe un nou azi...

Al 13-lea gand, al Alinei

Aveam dreptate dintotdeauna: poţi să umbli prin lume nerecunoscut, pe stradă să te fluiere şoferii, mulţimea să te înghesuie la metrou, poliţia să te scruteze suspicioasă noaptea în parc, nebunul din sens invers să te întrebe cu compasiune “aşa-i că şi pe tine te doare, uneori rău, capul?”... Iar ţie să-ţi bată neostenită în piept inimă de zburător pe muzică de creier genial alergând neştiut printre anonimi cu multe buzunare goale... mereu pregătit pentru darurile bogate cu care Universul te aşteaptă de când te-ai născut.

La un moment dat, unul anumit, visul despre tine şi viaţa pe care o trăieşti devin acelaşi miracol: ziua de azi. Oamenii stau la coadă să-ţi ceară autografe, prietenii de cafea sunt uriaşii în umbra cărora ai crescut, cămăruţa de creaţie este inima unui castel, copii pe care nu îndrăzneai să-i ai de frica lui mâine incert, îşi împart frăţeşte câinele pe peluză, iar TU, cu dragostea în braţe eşti exact acelaşi, numai că acum te recunosc şi ceilalţi.

Spatiului meu urias pentru implinire si expresie de sine, Alina

Cadouri Magice

Ne completează să dăruim. Ne este la fel de necesar ca aerul pe care-l respirăm. Pentru că suntem foarte plini de dragoste pentru ceilalţi. Iar cînd aprecierea noastră nu mai încape în cuvinte, faptele devin forma de exprimare în sine si ştim ca orice efort este incomparabil cu ce vrem să transmitem celor dragi.

Atunci luăm starea de spirit: iubire, respect, grijă, atenţie, iertare, surpriza, bună-dispoziţie sau inspiraţie şi o întruchipăm într-un cadou de culoarea, forma, aroma sau textura elocventă.
Apoi o împachetăm complicat ca sentimentul sau simplu ca gestul de-a oferi şi-o dăruim din toată inima.

Ochii miraţi, zâmbetul de încantare, mâinile nerăbdătoare, strigătul de bucurie însoţit de îmbraţişarea de mulţumire, ne răsplătesc înmiit emoţiile si căutarile.
De-abia aşteptam următoarea ocazie să facem pe cineva fericit: ne simţim mai buni şi mai umani când ne dăm voie să fim fragili şi plini de speranţă.

Când dăruim valoare primim în schimb Magie. Şi asta ne dă savoarea de a trăi!

Lui Florin din conştiinţa fiecărui DaVinci

Mostenire

Suntem în aşteptarea unei Duminici întârziate. Vrem apă, soare, verde, moale.
Un prieten, o undiţă, un triumf. Pufi de păpădie ridicaţi spre jungla din nori.
...râs gâdilicios de copil vânând balonaşe de săpun...
Un vin cu limba aspră ameţind o tartă apetisantă. Greieri complici in concert.
Unduiri de rochie vaporoasă. Şipote la marginea lumii.
Cuvinte revelatoare plonjând de pe hârtie în suflet.
...cercuri. Din ce în ce mai mari, mai adânci, mai departe...

Toti cei din unu

Suntem cu toţii unul şi fiecare celălalt. Ne căutăm zi de zi în expresiile oamenilor de pe stradă, prietenilor din club şi familiei de-acasă.
Tânjim să ne celebrăm aşa cum ne cunoaştem şi cum vrem să fim recunoscuţi: unici în sine, cu lumi întregi de explorat în tot minutul, nesăţioşi de fericire, vibranţi de dragoste, dornici de armonie.
Când închinăm, ne redăruim ancestral cu fiecare picătura de vin savuros. Panea proaspata devine cea mai înaltă expresie a ce este bun aici, înauntru.
Sărbătorind ne redescoperim. Aflăm că avem cascade în adâncuri şi că din ele saltă afară toate timpurile fiinţei: naşterea, iubirea, sacrificiul, devenirea, viitorul, aşteptarea, întalnirea, mişcarea, calmul, zâmbetul, muzica, bucuria.
Dăruind ne reîntregim. Noi şi din nou.
Fiecare.
Toţi.

Ingerii dintre noi

“ îmi place cum mă priveşti cănd dorm, în ochii tăi mă simt ca un înger“ spun zâmbindu-ţi în întunericul dintre feţele semi-adormite. Uite, în spatele meu simt aripele cum se odihnesc pe carnea tare a aşternutului, sunt mici, albe şi câte un fulg se ridica când respir. Ai grijă când facem dragoste să nu le mototoleşti... decât un pic.

- Dacă te-aş ruga să mă mângâi aşa o mie de ani, ai face-o?
- Nu cred că pot, nici nu trăim atâta.
- Îţi spun un secret: suntem nemuritori şi putem face cu asta tot ce dorim. Dacă ai vrea, chiar ai putea să mă mângâi o mie de ani, mai ales că atâţia se trăiesc într-o clipă ca asta. Ce fericiţi ar fi oamenii dacă ar vedea că sunt nemuritori şi pentru că îşi pot trăi toate vieţile odată, împreună cu toate vieţile celorlalţi în timpul ce li s-a dat...

“Ştii, eu sunt unul din îngerii care urmau să devină oameni. Eu sunt deja viitorul omenirii. Şi într-o zi, toţi vor fi ca mine, doar mai buni, mai frumoşi, cu aripele mai mari şi mai viguroase.”
- Ai grijă să nu zbori prea sus, sau prea departe.
- Probabil că odată, o s-o fac, lumea este aşa de mare... Oriunde aş merge te-aş iubi, de prea-sus, de prea-departe, de nicăieri.

„Îmi doresc să fi fost chiar acum într-o poiană, să stau lungită în iarba deasă, să mă ridic şi să alerg printre flori. Fluturii mi s-ar prinde în păr, soarele pare că mă pluteşte alene şi păpădiile se ridică incet, către cer. „
- Eu cred că cu adevărat fraţii tăi sunt delfinii aşa cum fraţii mei sunt fluturii. La ce te gîndeşti chiar acum?
- Hmmm, mi te imaginez cu părul plin de fluturi.
- Aş arăta probabil aşa cum mă simt tot timpul: părul îmi vibrează de aripi minuscule şi delicate, fremătate de gânduri.
(Un gând pe care nu-l mărturisesc: cum trăiesc oare, perfect fericiţi, un delfin şi un fluture, unul apă şi altul cer. Nici măcar nu respiră la fel...)

„Mă uimeşte dragostea din talpa ta generoasă. Chiar din altă lume, îţi întinzi către mine fibrele sufletului să mă atingi. Cu orice. Şi mă întreb din nou, cum să iubeşti un Inger: Rebel. ”

Lui Marius printre nori

Viitorul e acum

Explodează constelaţii acolo afară în culori de nedescris, în forme de neînţeles, cu unde ce reverberează înlăuntrul celei mai umile celule din care ne-am plămădit.

Când urechile tale aud zgomote de din adânc şi visele te zboara peste tărâmuri nemaivăzute, ascultă-te în tăcere şi vei auzi Universul cum creşte chiar aici, neştiut, în umbra sprâncenei ridicate a mirare.

Stai tremurând pe muchia prăpastiei dintre cine eşti şi cine vrei să fi, disperat după curajul de a te arunca în gol şi rupt de frica de a zbura. Cine va învinge: tu-trecutul tău sau tu-viitorul tău? Cui îi dai puterea?

Trec uneori ani, alteori clipe în suspensie. Cândva ai decis :”mai târziu”, acum ai ocazia din nou să te alegi pe tine.

Şi mistuit de dorinţa, pui un picior pe aer ca în reveriile copilăriei în care numărai norii, te iei cu drag de mâna şi unde era nimic se naşte tot spaţiul ferm pe care-l inventezi chiar atunci.

Cât de liber eşti să creezi! Fiecare pas îţi deschide noi tărâmuri, fiecare alegere te creşte, fiecare zâmbet se întoarce însoţit de dragoste. E un mister cum n-ai mai fost aici vreodată, deşi ai ştiut că asta e destinaţia ta dintotdeauna.

E pace în casa sufletului tău şi te bucuri: când îl vei întâlni pe următorul nemuritor neştiutor, nesăţios de viaţă pură pe buza prăpastiei fiinţei, ai să-l îmbraţişezi dăruindu-i din aripile tale.

Şi el la fel, şi îngerii vor fi viitorii oameni.

Cristinei înaintea vremurilor

Devenire

Prietenii îmi spun că locuiesc într-o grădină. Aş fi preferat o livadă, deşi uneori mi se pare că frunzele copacilor vor să-mi fure lacome cerul.
Uneori mă pierd şi te strig să te iei dupa umbra cuvintelor pe zapadă, să mă aduci înapoi în sufletul tău unde ceafa ţi se oferea drept coală albă pentru notiţele de peste zi sau câmp deschis imaginarului din noapte...

Toate panselele au tăcut când mi-am trecut respirarea printre ele, mi-au îmbrăţişat dorul cu parfum greu de insomnie şi acum le duc cu mine în tumultul scrisului de pe pereţi.
Mi se pare că înaintez în reluare printre lucruri pe care le inventez pas cu pas pe deasupra celorlalte pe care le ştiam fară a le fi întâlnit vreodată.

Din când în când înţeleg sentimentele criptate ale crizantemelor şi le povestesc despre mine în foşnete similare. Ele zâmbesc recunoscătoare şi te laudă în gând pentru inspiraţia de a mă fi crescut ca eu însămi, de azi şi mai ales, de mâine.

Te invit să apari chiar acum, să ne bucurăm de ce va fi. Răsadurile oamenilor de mâine stau să inflorească...

Danianei intru dragoste, încredere şi viziune

Transformare

Aveam o mână şi nu era a mea,
aveam un cuvânt şi nu-l spuneam eu,
aveam o lume şi nu eram în ea,
aveam un vis şi nu-l trăiam.

M-am renăscut într-o zi din lumină, tot înveşmântat în putere. Am îmbrăţişat universul cu dragoste: atunci visele au început să transforme întunericul în trăire.

Din degete mi-au răsărit ramuri, din palme mi-au înflorit stelele, iar părul mi-a devenit apa în care copiii de lut şi-au spălat conturul feţei primind spirit de foc…din el a întins aripele viguroase Fiinţa cu ochi de infinit, iar lacrima ei a picurat peste lume, dăruind un nou Tărâm din el însusi generat din nou şi din nou…

Ramonei la rădăcina copacului care am crescut

Exploratorii

În lumea ei e multă muzică, chiar şi aceea neauzită: sunetul impecabil alb al frământării autoconsumante de creatori nebuni încinşi ca tăciunii incendiind sobele tuturor care plutesc visând foc.
Neştiuţi mai întâi, timizi şi cu puţină funingine pe vârful nasului, surprinşi în a transcende bariera LCD-ului care ne îngreunează viziunea, păşesc tot mai aproape de plafonul solar din cefele adormite, până le crapă a revelaţie, a intuiţie, a viitor.
Cât loc creşte din experienţele noastre toate într-un acelaşi suflet ce se sfâşie zilnic în clinchetele paharelor din toate barurile, ca să curgă uitare, apropiere, sublimare, predare, completare, anticipare, eliberare...
Mă uit printre note multiplu-semnificative la culori amestecate cu sufletul. E chiar aşa de multă, de mare, de cuprinzătoare lumea aceasta a exprimării celorlaţi prin sine, cu degetele manjite de culoare.

Din tablou o fată albastră marturiseste:
Mi-i sufletul tânjind ca un câine topit de dorul portocalei-barieră între ce nu sunt înca şi ce mi-e frică să fiu. Am o pată de alabastru pe inima întreruptă în buline ca o căpşună oprită-n gâtlejul ce nu mai sună... decât a perdută speranţă de mai rău că altceva oricum nu pot îndura.

Printre gratii se furiseaza o confestiune muta:

Dinauntru afară se zbate să pătrundă zâmbetul - prizonier de atâta amar dupa buzele neânţelese către lume şi ferecate pentru mine. Între, stă creaţia adormită visându-mă dezlănţuită. Sub obrazul de foc port o rană mereu proaspătă în care scurmaţi cu ochi înfometaţi după frumuseţea pură a agoniei ce va ţine departe de griul comun zilelor de luni până luni. Eu sufar în culori şi voi plătiţi gustul din mine stors în note criptate urechilor afone. Când treceţi pragul uitaţi-mă. Reveniţi la spectacol mâine: vom avea o piesă nouă fără solistă. Eu mă duc să trăiesc puţin.

Iar din notele ei, tasneste adevarul inutil de pus in cuvintele prea sarace:
Am o cascadă în adâncuri şi din ea saltă afară toate emoţiile fiinţei: naşterea, bucuria, dorul, moartea, rătăcirea, viitorul, nimicul, absenţa, aşteptarea, întâlnirea, tulburarea, mişcarea, adăugirea, calmul, zâmbetul, muzica. TU fă-te fluviu, mare, ploaie şi întoarce-te în mine. Să te renasc.

Alexandrinei de când nici nu mă ştia

http://www.myspace.com/alexandrinahristovofficial

Florile soarelui

A râs soarele de dimineaţă. I-am zâmbit din spatele pleoapelor îngreunate de gânduri şi cu o fluturare a genelor pierdute-n contemplarea unui vis neterminat m-am retras în lumea în care Tu făceai razele să mă mângaie pe suflet.

Acolo erau culorile, muzica şi foşnetele fustelor rotind un dans ameţitor; formele şi fluturii, câmpurile şi strada fierbinte pe care alergam cu tălpile goale; clinchetele, stelele şi parcă se răsuceau florile în jurul tulpinilor zburătoare. Era şi noaptea-ziua alb-albastră-înstelată.

Acolo gâdilicioşii, mângâietorii, aspiranţii, caraghioşii, solitarii făceau tumbe întreţesând o poveste de ei ştiută… una începută altădată şi terminată nicicand.



Soarele râdea ţinându-ne de mănă în hora spre nicaieri.

Mariei mele dintre dealuri, toamna

(ano)timpurile unei flori

am o orhidee pe birou. se incapataneaza sa supravietuiasca de la sf. maria incoace. ba chiar mai mult, indrazneste sa infloreasca. repetat. unii boboci s-au ofilit nedeschisi. i-am rupt dezamagita si-am ciuntit-o in imperfectiunea ei frustranta. lent si sigur, zi de zi, mai deschide cate o petala timida.
cum imi iau ochii de pe ea un timp ma trezesc c-a explodat intr-un violet seren si intimidant
prin darzenia lui nesemnificativa. dar EU sunt om. si interpretez: imi face in ciuda!
o pandesc sa vad si eu cat o sa mai insiste cu frumusetea asta netulburata de fricile mele copilaresti (daca ma trezesc maine si nu mai sunt flori, sau si mai rau, nici macar boboci pe cale sa se deschida?)
ironia orhideei mele este ca o ingrijesc, o pazesc, o iubesc si ei nu-i pasa.
infloreste pentru ca asa a fost creata, cu un destin al ei imuabil de frumusete tulburatoare chiar si dupa aparenta moarte fizica.
o orhidee, intr-o glastra, undeva, ma psihanalizeaza tarziu in noapte, dar eu n-am timp s-o ascult pentru ca shhhhh, acum tocmai infloresc gingas de dupa aparenta moarte spirituala....

Asta seara spre maine (al noua-lea gand al dorintei)

Apa a facut dragoste cu mine astă seară în locul tău. M-a îmbaiat in viziuni despre cum o să fim împreună. Intuiesc o mare dezlănţuire. O furtună generată din sine însăşi. O revărsare de emoţii suprimate, interesant deghizate în amânare. Un dans ca o incantaţie dintr-o limbă nenăscută.

Cutremurător.

Şterg urmele trăirilor de pe pielea încinsă. În spatele meu, la marginea conştientizării, o picătură îmi cănta jazz. Tic pic pic tac. Îi zâmbesc complice: şşş, rămâne între noi.

Cu ultima sclipire de lumină un sunet de cristal mă imploră: aminteşte-mă când vei pleca.

Misterul pungii albe, de hartie

Iubesc să o fac pe Anamalia să râdă în pozele de când aveam 4 ani melancolici, într-o gară la mare, cu sandale roşii sub surâsul de un misterios alb-negru.
Un picior pe toc înalt şi-o bucată de fustă se retrag din imagine, nu suficient de repede. Sunt surprinse întru eternitate cu fuga lor anonimă.
E intensă imaginea asta din care vibraţia izbeşte ochiul scrutător cu tristeţe de copil lăsat acolo de unde trenurile au uitat că au plecat.
În pumnul strâns ascunde o pungă albă şifonată. Ştie de douăzeci şi doi de ani ce e înăuntru şi întotdeauna m-a lăsat să ghicesc: alune prăjite cu coajă sărată, caramele tari şi aromate, un nimic mototolit ?

Astăzi am invitat-o să-l întrebe pe tăticul ei tot ce nu a putut răspunde absenţa lui.
Nu mai are întrebări. Timpul de mijloc le-a lămurit pe toate. Doar un regret: “mi-ar fi plăcut să fi rămas împreună”.
Tânărul atletic, viguros, frumos şi interesat de alte plăceri ale vieţii, o mângâie cu ochi de adult obosit de căutări şi revelaţii tulburătoare despre ce-şi dorea cu adevarat: “n-am ştiut altfel, aş da orice să întorc timpul, să îl petrec cu voi. Îmi pare rău.”

Fetiţa zâmbeşte cu soarele tot adunat pe gura trandafirie. Se aruncă în braţele-mi de Eu viitor şi mâinile mici îmi cuprind gâtul mut de admiraţie.
Dulceaţa vocii ei îmi picură miere în suflet: “ştii, am aici bomboanele tale preferate. Sunt tari, din zahăr transparent, umplute cu ciocolată şi tăvălite în praf gros, de cacao. Din când în când să mai mănânci pentru că îţi place atât de mult când ţi se lipeşte cacaua de dinţi.”

Râsul ei ia forma Universului care mă ţine de peste tot în dragoste. Iar ea, cu mine în braţe devine tot mai mică, cât o rază şi se strecoară în inimă cu graţia unei ramuri de liliac parfumat.
Ce zi grozavă pentru a petrece altfel trecutul împreună.
De acum viitorul va fi mereu altul.

Tatălui meu, cu recunostinta ce transcende nefiinţa.

(R)Evolutie

Sunt oameni a căror umbră tremură catifeaua sensibilă a retinei în trecerea către altundeva. Urma paşilor lor devine Calea, gândul fugar cu culoare de energie luminoasă surprins ca un film slow-motion pe feţele de nereamintit lasă harta deschisă la pagina cu viitorul tău.

Atunci, cu perfecţiune neanderthaliană dispari ce te ţinea legat în ieri: dinozaurii ameninţatori proiectaţi pe pereţii peşterii, pământul plat de pe care cad corăbiile în neştiinţă, chipul cioplit cu iz de autopotret, adevărul suprem din ziarele vremurilor...

...carcasa de sânge şi piele rămasă departe în istorie marcheaza ultima frontieră.

Tu inaintezi imponderabil către km 0 al devenirii.

Lui Dan, din maşina timpului

Incognito (sau in cea de-a zecea zi s-a transformat in cine era de fapt)

Acum doua milenii a fost ultima dată lumina imaterială şi nedureroasă. Azi avea un trup solid de care m-am izbit.

S-a prezentat ceremonios, işi spunea Realitate şi vocea ei îmi amintea de ceva obscur de dincolo de perdeaua de preatinere fiinte: eclipsa pe care–o sărbătorisem împreună. Pe atunci eu îi sacrificam o capră pe altarul de speranţe şi ea sorbea sângele purificator cu aviditatea pământului ce se ştie condamnat.

Am luat-o de mâna şi i-am povestit:"mai nou ne predăm legaţi la ochi şi cu aripele capsate acestor demoni neceremonioşi cu ochi de-azur şi inima de piatră numiţi nepăsare, vină, lipsă, uitare. Cu râsete de condamnaţi ne pierdem spiritul de zburători într-un ceremonial desanctificant al unicitaţii reduse la conformism. Rătăcim ermetic printre relicve quaternare cu mapa de todo-uri încarcată de note de plată pentru păcate imaginare.

Uneori avem reflexie şi bălţile ne aruncă priviri descarnate de jăratec mocnit sub cremenea pleoapelor nezâmbitoare. Alteori ne îmbrăcăm în costume de oameni şi închinăm câte-o bere în memoria prietenilor altora, la funeralii cu pretenţie de supravieţuire."

...Cu ce milă duioasă mi-a sfărâmat oasele compătimindu-mă eliberator...

Las în urmă carcasa acestui contemporan indecent de ne-senil dăruindu-mă aerului din care mă întrupasem să experimentez a fi...
De abia acum pot sa fiu trăita de viaţa închipuită aici: am zbor şi n-am explicaţie, am expresie şi n-am posesie, am bucurie şi n-am limite.
Am si Sunt.

Tu?

Soricelo

Soricelul zise catre elefant: dar eu am fost si bolnav cand eram mic, poate si de aceea…

Uite asa, noi toti soriceii, pastram scuze din copilariile noastre bolnavicioase.
Nimic nu se schimba: doar corpul creste, se lungeste, se lateste, imbatraneste si…moare!
Copilul, ramane identic cu sine in interior, mirat de atata agitatie inutila.

Exemplul real cu care m-am confruntat pentru a izbucni in aceast sir ideatic este urmatorul:
El - eternul pre si foarte ocupat-ul, nu poate fi rupt de orice ii absoarbe atentia (fiinta si toate mecanismele de cooperare sau supravietuire) ca sa se joace 10 secunde cu pronuntia lui ”scuasa” in loc de “scoasa”.
Fraza e irelevanta – de explorat doar senzatia, miscarea maxilarului, neobisnuitul sunet si impactul asupra limbajului cotidian, al obiceilui intiparit pe scorta, de a pronunta O nu U!

Il intreb: “da’tu erai plictisitor cand erai mic?”
El: NU. Eram foarte ocupat!
(asa e, adevarat, chiar era)

Tot asa cum e pre(a)ocupat de atunci incoace (sau: incUace).

Devotament

Te arunci spre mângâierea din palma mea, însă o ţin ferecată în pumnul strâns a refuz.

Te izbeşte întunerecul dintre noi: ochii mi i-am diguit să nu ţâşnească dragostea din matcă, braţele le-am ţintuit să nu zboare dorul, iar sufletul l-am închis într-o colivie din care nici o pasiune să nu evadeze.
Gura mi-a înghiţit cu şoaptele bucuria şi pe limbă am plantat strategic lame de ras... împotriva oricărei tentative.

Îngenuncheat în faţa templului inaccesibil, încerci cheie dupa cheie. O data la un veac eliberezi un surâs din captivitatea autoimpusă.

Noroc că suntem nemuritori şi că ai primit la naştere răbdare de înger.

Mie, cu mana trecutului tau

No comment

Ne uităm la zile ca la o carte căreia nu-i poţi intui concluziile: cine se căsătoreşte cu cine, unde se ascundea făptaşul, care este cheia misterioasei morţi din bibliotecă... Am putea deschide oricând la ultima filă şi să aflăm, dar nu avem destul curaj să ignorăm călătoria prin neaşteptat: emoţia descoperirii, teama nejustificată, perplexitatea din faţa revelatiei.

Uneori lăsăm povestea deoparte şi peste ani ne întoarcem unde am lăsat-o să mai aflăm cum se trăieşte alternativ. Ne îmbrăcăm în pielea altor personaje, experimentăm şi alegem: era mai bine, ne este mai complicat ? Cert este că a fost întotdeauna un înainte şi un acum şi un după şi un niciodată, pe care le-am decis consecutiv sau concomitent.

Permanent de undeva din fundal ne macină aceeasi întrebare: dar dacă...
Încăperile goale în care n-am intrat atunci au doar ecou şi aşteptări.

Între timp nu se întamplă mare lucru, pentru că “între-timp” nu are relevanţă: există timp şi există între-bări.

Dacă am întreba Autorul ce are scris pentru de mâine încolo, ne-ar cere să-i spunem ce dorim şi ar trece generos în carte fiece silabă cu litere de argint. Însă în gânduri invocăm Universului tot ce avem şi nu vedem, tot ce ar fi vizibil dacă am crede cu adevărat, tot ce promitem să fim dacă... dacă am şti că suntem deja.

Începem întotdeauna sfârşind şi plecăm tocmai cand viaţa devine mai palpitantă, orbi la miracol şi insensibili la pasiune. Fie să avem viaţa destul de lungă încât să apucăm să ne trezim.

Mirabellei din totdeauna

Cotidianul din noi

Am constatat că ştiu cum să mor puţin câte puţin printre facturi şi emisiuni plicticoase, cu ochii la fotografii din vacanţele altora, în urechi cu rumoare de absurde comunicate de presă. Stomacul meu şi-a pierdut inocenţa între fast-foodul din colţ şi patiseria de peste drum. Undeva, între serviciu şi apartamentul din Berceni mi s-a rătăcit până şi sufletul. Pe străzi nu recunosc nici una dintre anonimele expresii faciale.

Îmi aduc aminte că odată, cuvantul “soare” lângă cuvantul “afară“ însemna ”bucurie”, iar umbra norilor pe apă spunea “am fugit în parc până la pauza urmatoare”!
Mai nou mă scald în betonul dintre spatele hotelului din faţa biroului unde ora 8 seamănă foarte tare cu 15 sau 23, unde peretele din alb încreţit sprijină o oglindă prea sus ca să mă văd când am chef să salut pe cineva.
...Poate aşa m-aş dumiri că există ceva numit “om” care umbla prin lume îmbracat într-o formă de corp pictat migălos cât să distragă atenţia de la hăul de dedesupt...
Fereastra dă într-o curte interioară de unde toata lumea e plecata la muncă. Strada e pe partea invizibilă.

“Oare cum arată mişcarea de după pereţi?”

M-aş duce la teatru să aflu, dar casa e închisă până săptămâna viitoare.
...poate actorii au şi ei un birou pe undeva şi-acuma contemplă pereţi albi…
Aş fi gustat o piesă cu decorurile lumii vreunui autor de demult, exprimat prin urletele sau şoaptele unor necunoscute guri din viitor, pentru o audienţă ce fuge din realitatea imediată. Deci, azi nu pot să văd cum arată trăirea, fie ea şi mimata.

Cred că o să adorm la TV, aşteptând mereu filmul de pe canalul urmator care tocmai difuzează reclame despre cum sunt moi hainele spalate cu… şi cu.. sau cu… care acuma e intr-o formulă nouă mult mai performantă.

Ia să văd: “ce rate sunt la modă când vrei să-ţi vinzi libertatea?”

Da, libertatea asta preţioasă cu care numeri zilele până în 2975 când o să-ţi iei liber de la toţi şefii (nevastă, copii, director, animale de companie, părinţi, vecinul care vrea să-i repari calculatorul)
...ei, nu chiar acum, când ai si tu un minut liber…
Cand o să poţi zace liniştit fără să faci chiar nimic, poate fară să trebuiască să respiri.
Oricum zice chiar acu’ o fată blondă şi catodică: au plajă pe Lună la preţ accesibil. Pe vremurile în care o să pot să-mi iau concediu o să am şi rachetă la scară

“o iau in leasing…e mai ieftin!”

Mai e puţin până azi, aşa că mă învelesc cu pisica să visez că nu am habar de adevăr.
Să m-adorm că nu ştiu că sunt aici puţin şi pentru mine, că departe nu există şi că s-au sacrificat naţiuni ca eu să aflu că Terra Nova şi Indiile sunt dincolo de marginea cunoaşterii, pentru ca eu să nu pretind că lumea are doar 10 km jumate’ de străzi aglomerate cu mulţimi grăbite şi reci, cu vitrine îmbietoare pline de lucruri inutile, de cărţi prăfuite la Anticariate care nu mai vând ci cumpără, de 65 durata medie de viaţa, viaţă care începe de fapt la 64 când iţi dai seama cât n-ai trăit.

...parcă plutesc între ecrane de fum dincolo de care nu-mi găsesc mâinile pornite să mângaie bărzăunele din Beijing care cauzează cutremure în Noua Guinee…

Uite şi nişte papuaşi! Fumează opiu şi mă-ntreabă relaxaţi dacă cred să mai existe oameni altundeva şi cum or arăta... dacă-i interesează vânatoarea, pădurile, dragostea şi stelele, ca pe ei

Si mă rog la Zeii lor din foc şi piatră să mă rătăcesc prin pădurile seculare, să mă imbrace in toteme dătătoare de putere şi curaj, să ascult cu smerenie inteleptii tribului sub neprihănirea cerurilor, să mă tatuez cu victorii inocente şi să simt Viată pulsândă in venele de sub pielea sărutată de soare şi alinată de vanturi.

- O Voi, al căror nume este de nepronuntat si de neinteles, care prin ascultarea Voastra dati culoare gândurilor, faceti Voi să nu se termine visul ăsta curand, nici măcar când sună deşteptătorul din cealaltă lume.

”Chiar: la ce realitate sa-ndrăznesc să mă trezesc?”

Dianei, de bună dimineaţa

Autoportret

Mi-e foame. Te privesc prin geamul sandwich-eriei preferate cum stai la coadă să mă hrăneşti.

Vântul îmi flutură părul, hainele vor să zboare, accesoriile sunt grele şi inutile primăvara asta.

Pe oglinda transparentă trece procupat un ziarist, o femeie îmbrăcată într-un verde de o frumuseţe crudă, eşarfa mi se unduieşte comunicând eliptic cu porumbeii năuciţi de atâta trăire, o maşină înaintează lent spre unde are treabă azi şoferul ei, o poartă se deschide cutremurător spre înauntru.

Îţi zâmbesc cu drag şi mă surprind zâmbindu-mi criptat. În fracţiunea asta de sclipire devine clar deodată spaţiul relaţiilor de orice fel: suntem câte unul de-o parte şi de alta a unui geam perfect transparent pe care se scurg clipele încărcate de semnificaţia pe care vrem să le-o dăm chiar atunci. Ziaristul putea fi doar un comis-voiajor, femeia răpitoare – o actriţă buna a iluziilor, porumbeii-nori sau chiar batistele înnecate în lacrimi ale vreunei dezolate din balconul de deasupra.

Tu luneci spre mine din ce în ce mai aproape, surprinzător de silenţios când atâta dragoste îţi frământă retina, până ţi se turteşte nasul de geam, lasând o urmă de uimire. Eşti nici la cinci centimetri distanţa şi nu te pot îmbraţişa, deşi ne iubim, deşi ne-o dorim, deşi suntem chiar aici amândoi.

Te aştept răbdătoare afară să te întreb cum arată viaţa de dincolo de mine. Deşi te-a oprit înspre mine şi nu ne-am atins, îmi spui relaxat că de la tine mă văd doar eu. Nici geamul, nici bărbatul pasager, nici femeia apetisantă, nici mişcarea sau zborul. Numai eu.

Dă-mi ochii tăi să mă eliberez de lume. Mulţumesc.

(sapte soapte despre) Claritate

Mi-e frig şi nu contează asta pentru tine. Unde eşti tu e soarele care ţi-a răpit sufletul.
Te-am trimis departe să te renaşti şi nu te mai recunosc. Tot ce mi-am dorit ţi s-a întâmplat. Eşti nou. Eşti viu. Eşti putere. Nu mai ai nevoie de mine să te cresc. Eşti eu cum eram si mai nou, sunt eu cum erai tu. E o ironie insuportabilă. Umbra copacului tău sufocă lăstarii cei noi. În ultimul timp nu mai dă rod nici iubirea.

Ma duc să visez că nu te-am întâlnit. Vreau să mă trezesc sigură. Şi singură. Vreau să mă regăsesc aşa cum ştiu că eram. Te şterg din istoria de până acum, curioasă ce explicaţie o să-mi dau la întâlnirea cu golul pe care îl ocupă amintirea ta.

Un câine urlă departe a jale. Şi el înţelege că tot ce este aici n-are garanţie, doar destinaţie. După un moment de reculegere, miroase o floare pe care n-a mai văzut-o. Zâmbeşte: uite încă una!

Impacare (cate sase ganduri sau sase sanse sau..)

Într-o seară m-aştepta Moartea acasă.
Surprins, am răsfoit agenda că nu-mi aminteam să fi stabilit o întalnire aşa târzie.
Mi-a zâmbit şi am simţit că aş fi îmbraţişat-o chiar atunci, sedus de absenţa sentimentelor ei. Aşa detaşată, însăşi răceala o făcea ispititoare.
I-am sărutat podul palmei cu care îmi anulase visele, apoi colţul gurii cu parfum de uitare şi când i-am gustat tâmpla am ştiut că departe m-aşteptau: tot ce-am uitat, tot ce n-am aflat, tot ce nu am iubit, tot ce n-am preţuit, tot ce înca n-am spus şi trăit.
I-am mulţumit
şi-am plecat
…împreună.

Origini

M-am născut târziu printre piramide. Tot ce era de inteles se explicase deja, tot ce nu făcea sens devenise legendă. O mare mă dăduse printre ceilalţi, o mare pasiune, o mare durere, o mare de emoţii al căror fir se pierde prin ani.
Când mi-am văzut pentru prima dată reflexia în nisip eram abia o scoică cu vis de uragan.
Îmi amintesc că era soare şi parfum de alge şi fluturări de păsări...şi de tine îmi amintesc. Erai caldă şi primeai apăsarea paşilor mei, mereu jucăuşă – îmi dăruiai cîte un val mic să-mi spele încruntarea din talpă.

Într-o zi te-am pierdut din vedere. Era ca şi cum verdele ar fi acoperit universul, iar soarele nu mai era prietenul meu ci hrana lui. M-am simţit aproape cu radacini şi n-am mai visat albastru de atunci.

Te respir sărată şi acum. Nările mele te adulmecă în gând pe-o urmă de rază de vară.

Între noi nu e vreodată adevarata distanţă, doar apa de nepătruns a oraşelor moderne: aş putea înnota prin ea până la coralii tăi să îti mângâi furtunile de altă dată.

Până atunci, îmi plec urechea la tânguirea ultimului grăunte de nisip din palma ce odată mă dezmierda.

Puternicei, iubitoarei si generoasei mele mări: Mama.

Alegere (un gand intre altele cinci)

Dimineaţa e singură.
Stă ca o promisiune.
Aici lumina se trezeşte înaintea luminii în care suntem îmbrăcaţi.

În ea se scaldă un râu: fix la mijlocul distantei dintre cine suntem si cine vrem să fim. Îl trecem aproape zilnic ca să ne întâlnim, de câte ori ne vedem răsărind pe celălalt mal.

Cred că pe rădăcinile sale creşte o grădină cu o singură piatră, are nume de zeu absent la care ne închinam în adolescenţe sălbatice.
Câteodată în ea cresc fire de iarbă albastre adăpostind fiecare grauntele şi vietatea lui inconfundabilă, cu anotimpul şi ora unică de-nflorire.

În depărtare se aude un vulcan. Am aflat că în adancurile lui mocneşte viitorul.

Vi şi tu cu mine?
Hai să ne trecem clipele cu apa, să inmugurim în brazda proaspătă,
să dăm rod în umbră
şi să murim în zori.

Mereu intre lumi (a patra dimensiune a unui gand)

mă pregătesc să dorm, e 23:39
mă pregătesc să dorm visul ăsta de când m-am născut.
mi-e foame, foame rău, rău de tot. şi dezlănţuită în lume aş devora viitorul.
dar cum să încalc acordul de a trăi de la cap la coada fiecare zi, după o schiţă desenată acum 4,5 miliarde de ani?

păşesc în afara trupului meu: am mai dormit câte un pic şi alte dăţi, dar niciodată atât de multe vise nu m-au trăit, toate odată.
nu este nici un sunet altul decât al liniştii. aceea supremă, fără limbi ticăitoare de ceas, fără ecoul paşilor pe parchet, fără somn-uşorul de pe perna alaturată.

mi-e frică totuşi să trec graniţa dintre azi şi mâine.
pentru că ştiu: în fiecare dimineaţă ne trezim singuri mereu lângă altcineva.
ascultăm mesajele viselor de peste noapte cu disperare de orbi rătăciti pe autostradă.

În zori, iluziile ne ispitesc pleoapele către între-deschis.
În lumina crudă însă, calul alb este sur şi aripele sunt urme efemere pe zăpadă.

Ia-mă în braţe să dorm visul tău. Sunt sigură că se sfârşeste altfel.

Efemeride (trei ganduri)

Îmi curge muzica prin vene: în cuvintele altora regăsesc fragmente repetate din viaţa fiecăruia dintre tine şi fiecăruia dintre mine.

Ieşi te rog din norul meu plin de vrăjitoare cu chipuri nefericite, boloborosind blesteme din nici o limbă, ca să te privesc cum dormi şoptind că-mi vei împlini visele.
Trezeşte-te şi arată-mi trucurile cu care faci râsul şi plânsul. Învârteşte-te în dragostea de departe, moale şi pierdută, străină ca adâncul oceanelor adormite. Aştept...

Nimic.

Acuma ştiu. E prea târziu. Ţi-ai pierdut sufletul neschimbător. Iar eu n-am coadă de sirenă să ţi-l vânez. Nu te simţi vinovat: bogăţiile peşterilor submerse te vor aştepta dincolo de bariera timpului.

Dar dacă ar fi să îţi dau esenţa licorilor magice din care s-a născut Azi, te-aş redărui ţie aşa cum eşti, nu aşa cum speri să fi. Nu e nevoie să te ascunzi: viaţa ASTA e reală. Cu toate câte sunt. Deşi unii dintre noi sunt siguri că e după. Sau înainte. Sau paralel. Sau trăiesc într-o poveste scrisă de alti oameni cu imaginaţie mai bogată.

(doua ganduri pentru) Eternitate

Era un mister cum ajunsesem aici neştiută într-o lume de îngeri de porţelan. Şi toate acele măşti sub care se ascund marile adevăruri şi micile fiinţe... mă întreb dacă nu cumva şi eu sunt una dintre ele, sau ele cu totul sunt parte din mine.

Oricum, parcă ne-am revedea după o lungă absenţă din Cotidian: avem atâtea întâmplări de povestit fiecare, încat ne-am adunat aici să tăcem solemn peste vuietul amintirilor. Se pogoară întunericul greu ca o catifea peste îmbraţişarea din faţa ameninţării zilei de mâine, când poate vom fi uitaţi cu toţii – victime ale nepăsării, o haină cu care tot mai mulţi se îmbracă. Hmmm... Vor să se protejeze de sarcasmul trecutului pe care îl reprezentăm ştiind că se va întoarce cândva, neaşteptat, să îi muşte de inconştienţă.

Însă, până atunci, anonimi în lumina vitrinelor cu lumină rece, ne adunăm laolaltă să împingem orele dinspre azi spre ieri când numai noi eram vii şi pe străzi, gălăgioşi şi ispititori, misterioşi şi romantici, ascunşi şi în văzul tuturor…pentru că atunci ne măngăiam măştile una de alta în căutarea unei poveşti care să aibă ecou peste veac, pentru că atunci existam iar azi evocăm, pentru că mâine…mâine

…dar cine eşti Tu ca să afli deja despre mâine?

Emotii din Nou(a)

Nine Signor Contini, nove e nuove emozioni…

Am ascultat cantecul de lebada al unui personaj care in fictiunea vietii mele de creator inflacarat este atat de prezent, real si neexprimat (ca sa nu spun reprimat) incat, dupa ultima nota, mi-am dorit ca muzica sa poata fi tatuata. Intiparita cu foc in piele, in straturi suprapuse de note, cuvinte, coruri si ritmuri, astfel incat dansul in ametitoarele lui valente emotionale sa iradieze prin porii mei catre lume, sa ma poata trai dinafara inauntru si sa deliram impreuna printre versuri, pe deasupra strazilor bantuite de demonii arzatori ai nascatorilor de iluzii de pretutindeni:

“mi-ar placea sa fiu aici
mi-ar placea sa fiu acolo
mi-ar placea sa fiu peste tot in acelasi timp.
Stiu ca asta este o contradictie in termeni
si este o problema mai ales atunci cand trupul meu se apropie de cincizeci
iar mintea mea se-ndrepta catre zece.

De-abia pot sta treaz dar nici nu ma pot face sa-dorm
si nici nu vreau sa ma trezesc maine dimineata la mijirea zorilor cu inima-n flacari…

Dar de ce s-o iau asa in serios?
In cele din urma nu este nimic de riscat, doar pe mine insumi!

Vreau sa fiu tanar
si vreau sa fiu batran.
Mi-ar placea sa fiu intelept inaintea timpului meu
si totusi sa fiu nebunesc si epatant si indraznet.
Mi-as dori ca Universul sa se plece in genunchi si sa zica:
-Tot ce-ti doresti este in regula
si chiar daca este imposibil il vom face sa se intample.
Asta este tot ce vreau.

Tanjesc dupa mai mult.
De ce ar trebui sa ma multumesc cu mai putin?
Te intreb: la ce e bun un lucru bun daca nu-l duci la exces?
Ca limitari un singur lucru regret
ca dor unul singur ca mine am intalnit vreodata!

Mi-ar placea sa mai am inca unul ca mine
sa calatoresc impreuna cu mine insumi si chiar mi-ar placea sa cantam un duet.
Mi-ar placea sa fiu aici cantand laolalta cu mine
Si cantecul meu sa fie acolo coborand chiar acum pe barna aceea…
Peste tot peste tot peste tot peste tot eu.
(asta e o contradictie in termeni)
Eu Eu Eu Eu Eu EU!

Vreau sa fiu Proust sau Marchizul de Sade
Mi-ar placea sa fiu Crist, Mohamed, Budha
Dar sa nu fiu obligat sa cred in Dumnezeu.

Tot ce stiu este ca vreau sa cred cu toata inima.
E sfarsitul daca ceva important nu incepe.

Vreau sa fiu tanar dar trebuie sa fiu batran
Ceea ce vreau este o poveste cu tunete si fulgere
care este imediat traita si repovestita.
Mi-as dori ca Universul sa se plece in genunchi si sa zica:
-Tot ce-ti face placere este in regula
si chiar daca este ridicol il vom face sa se intample.
Asa ca fa sa se intample!

Asta e tot ce doresc.”

Cateodata spiritele se linistesc si se face lumina. Uneori si dorintele se implinesc. Dupa zbateri se asterne tacerea.
Si atunci stiu: "eu" este peste tot deja, pentru ca eu esti tu, iar tu esti acolo tot asa cum eu sunt aici. Iar cand eu recunosc existenta ta si a noastra, atunci si tu esti peste tot, pentru ca ai si tu eurile tale care iti tin companie, te inteleg si te alina. Iar ele sunt creatoarele mele, la fel de bine cum eu sunt muza celorlalte. Oricum suntem si esti si sunt peste tot. Dintotdeauna.

Cortina, va rog!

Certo Maestro, si gira…

(primul gand) invitatie la dans

Autoarea:
“ foamea de literatură demonstrează reminescenţe inconştiente de necrofagie antropologică. Autorul se eviscerează emoţional benevol pe platouri sofisticate de hârtie, într-un act pervers de
canibalism rafinat, în aşteptarea ochilor insaţiabili de trăire-surogat ai cititorului neavizat de pericolul atât de inocentului negru pe alb...”

Eu:
“ dar nu scriu, eu doar valsez graţios printre idei cu mişcările silenţioase ale umbrei unei pisici de mucava. ”

Dansaţi?

Prefata primei mele carti magice

13.
ganduri si dedicatii.
contemporane.

Alese din peste 13 ani de scrieri pe servetele in parc pe coltul mesei patate de suc de cirese, pe cartele de metrou la preturi din ce in ce mai mari, pe agendele unor prieteni care mi-au imprumutat spatiul alb cerand la schimb doar sa-mi daruiesc trairile, pe peretii nevinovati pictati cu increngaturile Copacului Creatiei, devenit insuportabil de pur si scrijelit apoi cu trairi fel de fel...

Inspirate de 13 oameni care m-au fermecat, mi-au impartasit din bunatatea, cunoasterea, dragostea, credinta si intelepciunea lor ca niste fantani secrete din care m-am adapat cand a sosit ceasul transformarilor succesive.
In casele lor m-am jucat, in ochii lor am crescut, in inima lor m-am odihnit si in visele lor am fost intotdeauna mareata. Cu mainile lor m-am invelit si la umbra lor m-am racorit.
Ii iubesc pe fiecare nemarginit, adanc, cu setea inca proaspata, cu recunostinta si smerenie.

Izvoare generoase, torentii mei se intorc catre voi inzecit, printre stavilele anilor, incarcati de bogatiile descoperirilor solitare.
Sa le savuram, sa ne sarbatorim si sa dansam impreuna.
In viata si in nemurire.

Povestea Printesei Magice.

...incepe departe in negura timpului, dupa unii invatati chiar cu miliarde de ani in urma, cand un suflet calator prin vieti nenumarate a inceput sa straluceasca, iubitor de bine si frumos. A traversat Evi de nepatruns si a cunoscut framantari imposibile si doruri de nestins, a iubit cum numai zburatorii indraznesc si a murit doar pentru a renaste mai aprins, mai insetat de traire...

In cursul acestei existente lumina a devenit de nesuferit asa neexprimata si neimpartasita, astfel incat Printesa, intr-un mileniu nou si printre oamenii cu vise selenare, a fost nevoita sa reinventeze taramurile magice familiare, sa isi creeze lucrarea de valoare care sa stea marturie veacurilor ce vor veni si sa strabata calea intortocheata pana la inimile celor ce ca si ea, se hranesc cu misterele sufletului nepieritor.

Daca ai o astfel de inima, toate tainele se vor deslusi in calea ta, sau le vom adanci impreuna.

Urmeaza-ma...